duminică, 27 ianuarie 2013

☺☺☺ Bruce Bueno de Mesquita, Alastair Smith - Manualul dictatorului


Să vorbeşti despre dictatori în România anilor 2010 sună puţin a funie în casa spânzuratului, dar noroc măcar că Bruce Bueno de Mesquita şi Alastair Smith nu pomenesc de România în cartea pe care au intitulat-o, senzaţionalist, Manualul dictatorului (Polirom, 2012). Cartea nu-şi propune, desigur, să fie aşa ceva, dar pare să vrea să mai risipească ceva din morga ce înconjoară studiile de politologie (admiţând că există aşa ceva!) sau relaţii internaţionale. Ideea de bază ar fi - simplificând desigur - că toţi sunt la fel, autocraţi şi democraţi deopotrivă (sună cunoscut?). Diferenţele, atâtea câte mai există, între un Stalin sau un Churchill, un De Gaulle sau un Mobutu, ar fi date de baza de susţinere populară a celor doi. Autocratul are un număr mic de susţinători esenţiali, iar menţinerea lui la putere depinde, printre altele, de răsplătirea fidelităţii pe care o manifestă faţă de lider. Democratul are în faţă o sarcină mai dificilă, pentru că are de răsplătit mai multă lume, aşa că, vrând-nevrând, ajunge să mulţumească mai mulţi inşi, iar acest lucru poate trece drept o politică bună.   

Cu riscul de a fi repede acuzaţi de cinism, autorii spun limpede că nu-şi propun să arate cum ar trebui să fie lumea sau cum ar trebui ea schimbată pentru a o face mai bună, ci pur şi simplu cum este lumea şi cam atâta (în realitate, ei nu rezistă întotdeauna tentaţiei de a deveni prescriptivi în loc să se ţină de descriptivismul anunţat iniţial). În teoria lor, de Mesquita şi Smith se sprijină pe câteva noţiuni semiteoretice, dintre care se disting cele de selectorat nominal, selectorat real şi coaliţie câştigătoare. Nu-mi propun desigur aici să redau definiţiile unor asemenea termeni (de pildă, selectoratul nominal este reprezentat de „toate persoanele care au o minimă putere de decizie legală în alegerea liderului”). Ideea, pentru cei care nu au chef să adâncească subiectul, este că deţinerea puterii politice şi caracterul acesteia (dictatorial sau democratic) sunt mai degrabă rezultatul raporturilor cantitative dintre selectorate şi coaliţia câştigătoare decât al trăsăturilor intrinsec bune sau rele ale conducătorilor. Până la urmă, atât liderul autoritar, cât şi cel democrat se menţin la putere folosind aceleaşi principii esenţiale, „cinci reguli de bază”, cum ar fi „Menţine-ţi coaliţia câştigătoare cât mai redusă posibil”, „Menţine-ţi selectoratul nominal cât mai mare”, „Controlează fluxul veniturilor”, „Plăteşte-ţi susţinătorii vitali doar atât cât să rămână loiali” şi „ Nu lua bani din buzunarul susţinătorilor tăi pentru a îmbunătăţi soarta oamenilor”. E un „pentalog” demn de un Machiavelli. De altfel italianul se bucură de câteva paragrafe, în care e lăudat, dar i se şi reproşează lipsa de viziune la scara istoriei).

În buna tradiţie a universităţii anglo-saxone, autorii au grijă să prezinte o multitudine de exemple, în realitate, tot atâtea studii de caz, pentru a arăta cum funcţionează în practică cele cinci reguli. E un prilej de incursiuni în istorie (de la Ginghis Han la Ludovic al XIV-lea sau ţarul Nicolae al II-lea) şi geografie (cu excursii prin Africa unor dictatori ca Samuel K. Doe al Liberiei sau marele prieten al lui Ceauşescu, Mobutu Sese Seko Kuku Ngbendu wa Za Banga). Se discută probleme fiscale, inclusiv paradoxuri ca nivelul mai ridicat al taxelor în unele ţări sărace în raport cu cel din state mai bogate, chestiunea ajutoarelor economice şi financiare sau cea a resurselor naturale. Răspunsurile sunt uneori neaşteptate. De exemplu, bogăţiile naturale sunt mai degrabă o povară decât o binecuvântare, cel puţin în ceea ce priveşte nivelul democratic, iar sărăcirea resurselor de petrol ar reprezenta o şansă de progres şi nu un ghinion economic. Dacă lucrurile stau chiar aşa, trebuie să ne bucurăm pentru ţara noastră.

Cartea lui Bruce Bueno de Mesquita şi Alastair Smith trebuie să fi scandalizat multe persoane din lumea academică. Cititorul civil, care nu are asemenea griji teoretice, poate găsi în ea multe pasaje interesante şi atrăgător scrise. Autorii ştiu să-şi vândă marfa, iar unul din mottourile care o patronează e atribuit aceluiaşi Mobutu: „Un lider are nevoie de bani, aur şi diamante ca să-şi administreze cele o mie de castele, să-si hrănească cele o mie de femei, să cumpere maşini pentru milioanele de lingăi de la picioarele lui, să întărească loialitatea forţelor militare şi să-i mai şi rămână suficient mărunţiş pe care să-l depună în conturile lui din Elveţia”. De altfel, Mobutu a respectat cu multă rigoare cele cinci reguli şi a reuşit să se menţină la putere 32 de ani. Ar fi comis o singură greşeală, atunci când a lăsat să se afle că suferă de cancer la prostată, dar asta s-a întâmplat atunci când nu mai avea oricum de trăit decât câteva luni.

Manualul dictatorului poate fi o lectură interesantă pentru nespecialist. Bineînţeles, s-au strecurat în el şi scăpări, de pildă afirmaţia că Vladimir Putin ar fi fost „şeful poliţiei secrete sovietice (KGB)”, ceea ce nu e real, căci dictatorul rus a fost doar un ofiţer de rang înalt. A mai scăpat şi redacţia Polirom nişte greşeli, dar nu cred că are cineva aşteptări prea mari de la editurile româneşti.

2 comentarii:

ADRIAN spunea...

Dezamagitor sa aflu ca nici macar in materie de dictatori nu suntem mentionati ca natie. In fond nu stateam deloc rau la capitolul asta :). Deci Ceausescu se afla fix pe acelasi palier cu Traian Vuia - numai noi ii pomenim! :)

Wilkins Micawber spunea...

@ ADRIAN

Intr-adevar, suparator. E adevarat ca mai ales Carol al II-lea si Antonescu au fost doi diletanti, dar ne-am revansat prin Gheorghiu-Dej si Ceausescu si am facut tot ce am putut, prin Basescu in anii din urma, ca sa ne aratam adevaratul potential in materie de dictatura :)