vineri, 4 ianuarie 2013

Vegetale cultural-ideologice. Wagner ca măr al discordiei şi cartof fierbinte (III)


În 1963 se împlineau 150 de ani de la naşterea lui Wagner (era, ca şi acest nou 2013, un an de sărbătoare pentru admiratorii muzicii compozitorului). Germania de Est, stat în care propaganda juca un rol esenţial, avea de gând să marcheze evenimentul într-un mod memorabil. Ministerul Culturii a anunţat publicarea ediţiei complete a corespondenţei lui Wagner (în cadrul căreia urma să figureze la loc de cinste un facsimil al scrisorilor către familia Wesendonck, inspiratoare, prin partea sa feminină, a lui Tristan). Asta nu era însă de ajuns, Wagner trebuia să pătrundă adânc în masele de oameni ai muncii, aşa că s-au anunţat şi înregistrări la preţuri foarte mici şi în tiraje masive. RDG trebuia să apară în ochii celorlalţi ca adevărata depozitară a moştenirii wagneriene, germanii din vest fiind mai degrabă nişte impostori ahtiaţi după bani. Mai mult, vest-germanii o luaseră şi pe un drum ideologic greşit. Hans Bentzien, ministrul est-german al Culturii, declara de altfel că „în vreme ce în Republica Democrată Germană are loc un proces de apropriere autentic creator şi asimilator al operei lui Wagner, acest lucru este suspendat în Germania de Vest ca urmare al unui foarte mare număr de interpretări ce se întind de la misticismul reacţionar la formalism”.

În 1961 s-a înfiinţat un comitet format din numeroşi specialişti, a cărui principală sarcină era să formuleze o abordare ideologică potrivită a creaţiei compozitorului cu ocazia sescvicentenarului. Nemţii, fie ei şi redegişti, s-au dovedit şi de această dată metodici şi riguroşi. Au fost identificate douăsprezece domenii de discuţie. Acolo unde lucrurile nu au putut fi aduse pe făgaşul convenabil al militantismului social şi al luptei pentru progres s-a recurs la o soluţie de compromis, admiţându-se că creaţia lui Wagner are numeroase contradicţii. Anul 1848 fusese un punct de cotitură, dincolo de care cam tot ce scrisese (cu excepţia excepţiei fericite a Maeştrilor cântăreţi), era problematic:

Această atitudine contradictorie a lui Wagner este reflectată limpede în creaţiile sale. Încă din Ring, dar mai ales în Tristan şi Parsival [sic], găsim trăsături mistice şi negatoare ale lumii care îşi au originea în lipsa de speranţe a burgheziei acelei vremi. Asemenea trăsături sunt în mod esenţial străine dramelor sale muzicale din perioada prerevoluţionară şi nu apar nici în Die Meistersinger, care datează din 1867.

„Fascismul hitlerist” şi, ulterior, „cercurile reacţionare” îl interpretaseră greşit pe Wagner şi şi-l anexaseră în mod necorespunzător tocmai pentru că nu înţeleseseră caracterul total al artei acestuia, arăta comitetul. Concentrându-se exclusiv asupra caracteristicilor negative, cercurile respective ajunseseră să corupă opera. Drept reacţie, comitetul pentru sărbătorirea celor 150 de ani de la naşterea lui Wagner l-a înfăţişat ca pe un compozitor realist socialist, care răspundea şi el cum putea la problemele şi conflictele inerente din societatea timpului său. În cele din urmă dificultăţile ideologice au făcut ca amploarea manifestărilor să fie mult mai mică. S-a renunţat la festivalul Wagner anunţat şi s-a ţinut doar o manifestare comemorativă scurtă, urmată de un colocviu. Cartoful fierbinte se dovedise greu de înghiţit.

Această serie de postări (vezi primele două părţi aici şi aici) se bazează pe articolul Imagining Richard Wagner: The Janus Head of a Divided Nation publicat de Elaine Kelly în Kritika: Explorations in Russian and Eurasian History, vol.9, nr.4 (2008). Traducerea citatelor este a mea. În imagine, marcă poştală comemorativă emisă în RDG în 1963 (de aici).

Niciun comentariu: