marți, 19 februarie 2013

☺☺☺ Alex Goldiş - Critica în tranşee. De la realismul socialist la autonomia esteticului


Nu trebuie să-i scoţi din raft pe Lakoff şi Johnson ca să-ţi dai seama că titlul cărţii lui Alex Goldiş, Critica în tranşee. De la realismul socialist la autonomia esteticului (Cartea Românească, 2011), ilustrează bine ecuaţia cognitivă „controversa înseamnă război”. Care va să zică, pentru că la un moment dat critica a fost în tranşee, va fi existat un război, de sperat, unul rece, expresie a unei confruntări de idei. Nu de alta, dar parcă nu-i văd pe bravii critici cu arma-n mână şi cu cizmele cazone-n picioare. Cu cine, pentru ce, cât timp şi cu ce instrumente s-au bătut aceştia aflăm din lucrarea de faţă, desigur, dacă luăm imaginea criticii în tranşee drept metonimie şi ne raportăm la practicienii ei.

Istoriceşte vorbind, este acoperită perioada cuprinsă cu oarecare aproximaţie între 1948 şi 1970. Primul an reprezintă intrarea în scenă a realismului socialist în forma lui extremă, numit şi de autor „integral” (etapa ţine până la moartea lui Stalin, în 1953). Cel de al doilea marchează convenţional sfârşitul deceniului în care se produce emanciparea treptată a esteticului de sub dominaţia limpede, uneori brutală, a ideologicului. Este un proces destul de lung şi lent, în care terenul se cucereşte greu (ca la resbelul modern) şi se mai produc şi replieri tactice, ca în mica glaciaţiune din 1958-1960, provocată de revoluţia maghiară. Există şi perioade de retragere, de confruntări de pe poziţii fixe, de drôle de guerre. În general, atacurile frontale sunt extrem de rare, iar înfruntarea tabuurilor se face cu multe precauţii. A se vedea, de exemplu la sfârșitul deceniului şase, tentativa lui George Munteanu de a readuce în discuţie conceptul de modern, prilej cu care se evită utilizarea termenului modernism („ismele” au o încărcătură cu potenţial periculos) şi se alege eticheta de modernitate, oarecum neutră ideologic.

Până la urmă între cine se poartă toate aceste lupte ce compun marele tablou de război? Există, ca într-un film hollywoodian, băieţii buni, în contrapondere cu cei răi. Din prima categorie, cea a militanţilor pentru distanţarea de ideologic în sensul dobândirii autonomiei esteticului, pot fi pomeniţi într-o listă selectivă tinerii furioşi (în epoca anilor 1960) N. Manolescu (care face epocă cu „lecturile infidele”), E. Simion, Matei Călinescu sau Lucian Raicu sau ceva mai coptul Adrian Marino. Din cea de a doua tagmă fac parte dogmaticii, grup ilustrat desigur foarte bine în primii zece ani de realism socialist, prin inchizitori notorii precum M. Novicov, Ion Vitner, N. Moraru, Ov. S. Crohmălniceanu, Paul Georgescu. Interesant este faptul că pe măsură ce se produce liberalizarea (cu voie de sus, e bine să nu uităm asta) cea de a doua tabără se subţiază prin convertire la estetism. Aşa se face că ultimele două nume (inşi cultivaţi şi, în ciuda unui caracter îndoielnic, înzestraţi cu multă inteligenţă) ajung să figureze la loc de cinste printre criticii importanţi ai deceniilor care urmează.

De un mare interes din partea autorului se bucură deceniul 1960-1970, eterogen, caracterizat în primii săi ani printr-un dezgheţ timid şi lupte pentru „reevaluarea” unor scriitori şi critici mai vechi. Cazurile notabile sunt cele ale poeţilor interbelici sau cel al lui Maiorescu, cu infinită grijă, de fiecare dată, pentru a nu trezi suspiciuni ideologice. După 1965 se produce o adevărată rupere de ritm, cu traduceri masive de lucrări de specialitate, dar şi de texte primare, de neconceput cu doar câţiva ani în urmă. Se mai dau şi unele lupte şi se mai evidenţiază şi crăpături în corpul de altfel nu foarte omogen al breslei. Foarte interesantă este soarta aşa-zisului grup al structuraliştilor (principali reprezentanţi: Sorin Alexandrescu, Virgil Nemoianu, Toma Pavel), care face notă discordantă prin aplecarea spre studiul obiectiv al textului literar, mai apropiat de analiza lingvistică decât de metoda impresionist-călinesciană practicată de restul confraţilor. De remarcat nu doar respingerea, ca un corp străin, a acestui grup din ansamblul breslei, ci şi faptul că după debuturi promiţătoare în ţară toţi cei trei părăsesc România şi fac cariere academice internaţionale. M-ar fi interesat ce crede Alex Goldiş despre acest detaliu biografic pe care îl împărtăşesc „structuraliştii”, însă autorul nu pare să fi fost preocupat de această pistă.

Ultima secţiune a Criticii în tranşee este dedicată trecerii în revistă a unor scrieri, monografii şi lucrări teoretice, din etapa 1965-1970 şi care şi-au dovedit importanţa şi influenţa în deceniile următoare. E vorba, desigur, de Contradicţia lui Maiorescu (N. Manolescu), Introducere în critica literară (A. Marino; necunoscut mie până acum scurtul puseu protocronist al clujeanului cu de-a sila), Urmuz (N. Balotă), William Faulkner (Sorin Alexandrescu) şi încă destule altele. Nu putem decât să regretăm că autorul s-a oprit la anul 1970. E desigur păcat că s-au strecurat în carte şi destule greşeli de tipar sâcâitoare, ca de pildă cea din numele fraţilor Schlegel. E lăudabil recursul (moderat totuşi, nesupărând prin prolixitate pedantă) la surse şi citatul original în limbi străine. Probabil că necunoaşterea limbii ruse l-a împiedicat pe Alex Goldiş să aibă acces direct la materialele din Pravda, aşa că atunci când are nevoie el citează traducerea engleză a textului de interes, ceea ce apare uşor grotesc. Ar fi fost poate de dorit ca în acest caz citatul să fie tradus în română, asta dacă evident autorul n-a vrut să-şi pună la încercare cititorul cu textul rusesc. Trecând peste asemenea neajunsuri, corectabile cu uşurinţă de altfel, cartea e antrenantă şi prezintă interes pentru cei care au curiozitatea să treacă la nivelul „meta” al literaturii.  

Niciun comentariu: