Verdi, germanicul

Multă lume, probabil şi sub influenţa unei pletore de filme în care Germania nazistă e înfăţişată ca ţara în care difuzoarele din gări slobod zi şi noapte Cavalcada walkyriilor, are impresia că în materie de operă în Reich se cânta numai Wagner. E adevărat, autorul Tetralogiei se afla într-o poziţie ideologică ideală şi avea, pe deasupra, admiratori extrem de puternici, în cap cu Führerul. Acestea fiind faptele, greu de contestat, nu mică ţi-e surpriza să afli că lucrurile nu stăteau în realitate chiar aşa. Demonstraţia o găsim în recenta lucrare a Gundulei Kreuzer, Verdi and the Germans: from Unification to the Third Reich (Cambridge University Press, 2010), carte pe care o vom mai răsfoi în 2013, cu ocazia bicentenarului Verdi-Wagner.

Gundula Kreuzer scoate în evidenţă un proces surprinzător pentru unii, însă foarte în spiritul epocii 1933-1945, acela al aproprierii lui Verdi de către ideologia naţional-socialistă. Se insista pe trăsăturile fizice ale italianului din nord, ajungându-se la concluzia că omul trebuie să fi fost de origine... longobardă (adică germanic de-al nostru, vezi bine). Nu-i mai puţin adevărat şi că teoria longobardă fusese sprijinită şi de Werfel (autor proscris în anii 1930, dar util prin unele din susținerile sale). Deşi Verdi fusese brunet (şi încă unul cu trăsături destul de pronunţate, reliefate suplimentar de o barbă stufoasă), o serie de „specialişti” încercau să demonstreze că avea ochi cenuşii, ba chiar albaştri de-a dreptul. Richard Eichenauer, un teoretician al tipologiei rasiale cu aplicaţii în muzică, autorul monografiei Musik und Rasse, găsea asemănări între Verdi şi Haydn. Ambii compozitori ar fi avut o seriozitate şi gravitate tipic nordice, iar dacă până şi un evreu ca Werfel se pronunţa în favoarea originii longobarde, era limpede că aceasta trebuie să fi fost corectă.

Putem trece destul de repede peste încercările de a face din Verdi unul din precursorii gândirii naţional-socialiste, încercări care au existat, cu tot ridiculul lor. La urma urmei, asemenea tentative de anexare post-mortem a unor personalităţi s-au făcut în număr mare atât în regimurile fasciste/naziste, cât şi în cele comuniste. Verdi avea, dincolo de toate aceste manevre mai mult sau mai puţin caraghioase, marele atu de a aparţine unei naţiuni aliate. În plus, era pur şi simplu un compozitor cu mare popularitate în rândul publicului.

Cât priveşte raportul de forţe dintre Verdi şi Wagner, datele puse la dispoziţie de Gundula Kreuzer sunt la prima vedere surprinzătoare. Alcătuind o statistică a reprezentaţiilor de la teatrele de operă din întreaga perioadă nazistă, autoarea constată că în stagiunea 1931/1932 (ultima a Republicii de la Weimar), numărul spectacolelor cu opere de Verdi este mai mare decât al celor cu opere de Wagner. Germanul preia conducerea în 1932/1933 (e adevărat, moment jubiliar, cu 50 de ani de la moartea compozitorului) şi o păstrează până în 1939/1940 (cu o întrerupere în 1937/1938). După 1938 şi până la căderea regimului nazist Verdi are un avantaj net asupra lui Wagner. Gundula Kreuzer explică:

Declinul spectacolelor wagneriene după începerea războiului în septembrie 1939 este, desigur, parţial rezultatul stării de război: reducerea forţelor muzicale, deteriorarea economiei şi, în cele din urmă, limitarea libertăţii de circulaţie în timpul raidurilor de bombardament erau în general incompatibile cu dramele muzicale lungi şi solicitante. În acelaşi timp, publicul căuta amuzament la teatru (şi în alte părţi). Din aceste împrejurări au avut de câştigat, alături de Verdi, Mozart, Puccini şi chiar Lortzing, care l-au depăşit cu toţii pe Wagner în stagiunea 1941/1942. Mai mult, alături de lucrările unor compozitori germani mai uşori, opera italiană a avut de profitat de pe urma interzicerii lucrărilor unor compozitori din ţările inamice, fapt care a afectat cea mai mare parte a repertoriului francez şi italian. În plus, se tindea să se evite lucrările străine mai noi, pentru că era necesar să se plătească drepturi de autor în străinătate.

Iată aşadar că clişeul cu muzica lui Wagner cântată ubicuu, prin gări şi pieţe şi la marile manifestări publice are, paradoxal, şansa de a fi adevărat. Era mult mai simplu şi mai ieftin să-l livrezi maselor sub formă de înregistrare pe placa de ebonită decât să-l reprezinţi la operă, unde compozitorul răsfăţat era adesea... Verdi.

Traducerea fragmentului este a mea. Imaginea, luată din volumul lui Kreuzer, reproduce o caricatură de Carl von Stur publicată în 1910. Intitulată „Verdi, Wagnerul latin”, ea îl înfăţişează pe Verdi cu numeroase caracteristici wagneriene. De remarcat lebăda din Lohengrin într-o postură nu tocmai fericită.