Familia la care
face referire însuşi titlul romanului lui Bora Ćosić (Rolul familiei mele în revoluţia mondială, Editura Art, 2008) e ca
un fel de organism colonial din genul coralilor. Rolul recifului-suport îl
joacă apartamentul populat de membrii familiei. Geografic vorbind, suntem undeva în
Iugoslavia, iar perioada istorică acoperă ultimii ani de război şi instaurarea,
cu sprijinul armatei sovietice „eliberatoare” a regimului comunist. E o epocă
deloc fericită, obiectiv vorbind. Povestea e spusă de copilul soţilor Ćosić şi
putem bănui, desigur, existenţa unor reziduuri autobiografice (autorul, octogenar,
a trăit epoca respectivă) dar nu ştiu dacă pierdem cu adevărat ceva dacă nu ne pierdem
în asemenea detalii. Printre polipii membrii familiei se numără, alături de părinţi,
un unchi pierde-vară şi afemeiat (cel puţin în vorbe şi declaraţii), nişte
mătuşi nemăritate şi ahtiate după artiştii de cinema film din epocă şi un bunic
stoic („Trăim şi luptăm pentru existenţă, iată profesia noastră”, declară de
altfel acesta când e chestionat de un soldat).
La suprafaţa
lucrurilor, întreg romanul e o sarabandă de mici întâmplări cu potenţial
catastrofic, dezastre gospodăreşti, reflecţii asupra vieţii cotidiene dialoguri
şi consideraţii meliţate neîntrerupt de către adulţi, uneori spre nedumerirea
copilului. Tot la suprafaţă (dar acesta e, să nu uităm, singura dimensiune la care
cititorul are acces nemijlocit), evenimentele au un haz nebun, rezultat în
parte al obiectivităţii naive cu care le relatează naratorul copil. Câteodată
te duce gândul la isprăvile unchiului Podger al lui Jerome K. Jerome:
Mama obişnuia să se suie pe pervazul ferestrei cu
o cârpă în mână, stând cocoţată deasupra unui hău de trei etaje, ca să spele
geamurile. Cei din casă ţipau, bunicul se oferea să o ţină de picioare, iar una
din cele două mătuşi leşina de frică. Tata întreba: „Chiar trebuie să te caţeri
aşa când speli geamurile?” „Trebuie!” îi răspundea ea. Când pregătea sucul de
roţii într-o oală imensă, aceeaşi în care fierbea şi rufele, mama se urca pe un
scăunel şi amesteca fiertura cu o lingură uriaşă. Unchiul se uita la ea: „Şi dacă
o să cazi în oală?!” Sucul de roşii se împroşca în toate părţile, pe pereţi, pe
noi. „Ce să vă fac?” Viaţa e plină de pericole.
Micul Ćosić pare
să fie singurul om normal, cu nedumeririle lui pe care cel mai bun prieten al
lui, Voja Bloša nu reuşeşte întotdeauna să le risipească. Voja e, oricum, mult
mai emancipat, ştie o mulţime de lucruri („Mama mea are dinţi falşi şi doarme
complet goală”) şi i le împărtăşeşte, altruist, şi amicului său. Părinţii
eroului principal nu sunt de mare folos, căci mama e nevrotică iar tatăl, vag
comerciant de obiecte de feronerie, trage la măsea. Momentul trecerii la
comunism - tragic la scară istorică - e asimilat cu naivitate de copil. Familia
e nevoită să se restrângă într-o singură cameră, apar, ca din senin, cozi la
care trebuie să stai ca să-ţi procuri tot felul de lucru, se insinuează
jargonul oficial. Copilul pare să recepteze toate acestea drept jocuri mai mult
sau mai puţin serioase, burlescul întâmplărilor e accentuat de intervenţiile persoanelor
cu calităţi oficiale. Concluzia întregii tărăşenii este „Toate acestea au avut
loc într-o perioadă de mari frământări, dar aşa a fost. Dacă nu chiar mai rău”.
Despre obiectivitate în literatură nu cred că e cazul sa mai spunem ceva aici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu