marți, 5 februarie 2013

☺☺☺ Bora Ćosić - Rolul familiei mele în revoluţia mondială


Familia la care face referire însuşi titlul romanului lui Bora Ćosić (Rolul familiei mele în revoluţia mondială, Editura Art, 2008) e ca un fel de organism colonial din genul coralilor. Rolul recifului-suport îl joacă apartamentul populat de membrii familiei. Geografic vorbind, suntem undeva în Iugoslavia, iar perioada istorică acoperă ultimii ani de război şi instaurarea, cu sprijinul armatei sovietice „eliberatoare” a regimului comunist. E o epocă deloc fericită, obiectiv vorbind. Povestea e spusă de copilul soţilor Ćosić şi putem bănui, desigur, existenţa unor reziduuri autobiografice (autorul, octogenar, a trăit epoca respectivă) dar nu ştiu dacă pierdem cu adevărat ceva dacă nu ne pierdem în asemenea detalii. Printre polipii membrii familiei se numără, alături de părinţi, un unchi pierde-vară şi afemeiat (cel puţin în vorbe şi declaraţii), nişte mătuşi nemăritate şi ahtiate după artiştii de cinema film din epocă şi un bunic stoic („Trăim şi luptăm pentru existenţă, iată profesia noastră”, declară de altfel acesta când e chestionat de un soldat).

La suprafaţa lucrurilor, întreg romanul e o sarabandă de mici întâmplări cu potenţial catastrofic, dezastre gospodăreşti, reflecţii asupra vieţii cotidiene dialoguri şi consideraţii meliţate neîntrerupt de către adulţi, uneori spre nedumerirea copilului. Tot la suprafaţă (dar acesta e, să nu uităm, singura dimensiune la care cititorul are acces nemijlocit), evenimentele au un haz nebun, rezultat în parte al obiectivităţii naive cu care le relatează naratorul copil. Câteodată te duce gândul la isprăvile unchiului Podger al lui Jerome K. Jerome:

Mama obişnuia să se suie pe pervazul ferestrei cu o cârpă în mână, stând cocoţată deasupra unui hău de trei etaje, ca să spele geamurile. Cei din casă ţipau, bunicul se oferea să o ţină de picioare, iar una din cele două mătuşi leşina de frică. Tata întreba: „Chiar trebuie să te caţeri aşa când speli geamurile?” „Trebuie!” îi răspundea ea. Când pregătea sucul de roţii într-o oală imensă, aceeaşi în care fierbea şi rufele, mama se urca pe un scăunel şi amesteca fiertura cu o lingură uriaşă. Unchiul se uita la ea: „Şi dacă o să cazi în oală?!” Sucul de roşii se împroşca în toate părţile, pe pereţi, pe noi. „Ce să vă fac?” Viaţa e plină de pericole.

Micul Ćosić pare să fie singurul om normal, cu nedumeririle lui pe care cel mai bun prieten al lui, Voja Bloša nu reuşeşte întotdeauna să le risipească. Voja e, oricum, mult mai emancipat, ştie o mulţime de lucruri („Mama mea are dinţi falşi şi doarme complet goală”) şi i le împărtăşeşte, altruist, şi amicului său. Părinţii eroului principal nu sunt de mare folos, căci mama e nevrotică iar tatăl, vag comerciant de obiecte de feronerie, trage la măsea. Momentul trecerii la comunism - tragic la scară istorică - e asimilat cu naivitate de copil. Familia e nevoită să se restrângă într-o singură cameră, apar, ca din senin, cozi la care trebuie să stai ca să-ţi procuri tot felul de lucru, se insinuează jargonul oficial. Copilul pare să recepteze toate acestea drept jocuri mai mult sau mai puţin serioase, burlescul întâmplărilor e accentuat de intervenţiile persoanelor cu calităţi oficiale. Concluzia întregii tărăşenii este „Toate acestea au avut loc într-o perioadă de mari frământări, dar aşa a fost. Dacă nu chiar mai rău”. Despre obiectivitate în literatură nu cred că e cazul sa mai spunem ceva aici.

Niciun comentariu: