miercuri, 27 februarie 2013

☺☺☺ Ian Morris - De ce Vestul deţine încă supremaţia şi ce ne spune istoria despre viitor


Ian Morris, personalitate stimabilă a lumii academice americane, profesor la Stanford, a dat recentei sale cărţi sale un titlu cam neatrăgător (De ce Vestul deţine încă supremaţia şi ce ne spune istoria despre viitor, Polirom 2012). Formularea asta, rebarbativă poate pentru unii, are avantajul că rezumă prin presupoziţia sa acest masiv volum. Care va să zică, există o competiţie implicită, una între Occident şi restul lumii, de preferinţă Orientul extrem, mai ales China, un fel de întrecere socialistă din vremuri de (mai) tristă amintire, iar Vestul este (încă!) pe primul loc. Un adevăr oarecum banal, toată lumea intuieşte că Statele Unite plus Europa se află deasupra Orientului în materie de calitate a vieţii, realizări tehnologice sau forţă militară. Sarsailă se ascunde însă în adverbe („încă”). Superioritatea asta, atâta câtă e, n-o să mai dureze mult. Unii vorbesc de 2020 sau chiar de 2016, moment în care „economia chineză o va depăși pe cea americană”, alţii, de 2040, an când veniturile chinezilor vor atinge 80% din cele ale nord-americanilor, iar preluarea conducerii va fi o simplă formalitate.

La urma urmei, s-ar putea spune, nimic nou. Nu ar fi neapărat vorba de o „orientalizare” a Occidentului sau de scenarii catastrofice în care toată lumea ajunge să vorbească chinezeşte (de parcă asta ar însemna cine ştie ce zguduire, cel puţin la scara istoriei). Ar fi mai degrabă o consecinţă a mult-hulitei (şi inevitabilei) globalizări, al cărei rezultat ar putea fi egalizarea în bine a diferitelor regiuni ale globului. Noutatea ar fi mai degrabă reprezentată de faptul (surprinzător pentru multă lume) că starea de fapt încă valabilă astăzi datează de doar două-trei secole. În tot întunecatul Ev mediu şi până binişor după Renaştere, Occidentul s-a aflat în urma Orientului în materie de dezvoltare, iar avansul pe care l-a luat relativ recent s-ar datora descoperirilor geografice şi revoluţiei industriale. Autorul combate aşa-zisul misticism al supremaţiei Vestului şi susţine că motoarele istoriei sunt lenea, frica şi lăcomia, iar acţiunea lor este universală şi independentă de punctele cardinale.

Geografia nu e însă un factor de neglijat. Să luăm un exemplu folosit şi de Morris. Există scenarii (probabil în mare măsură fanteziste, dar demne de luat în seamă de dragul demonstraţiei) potrivit cărora chinezii ar fi atins coasta occidentală a Americii pe la 1423, cu mult înaintea lui Columb, iar un anume Zhou Man ar fi ajuns până în Mexic. Cu toate acestea, odiseea americană a chinezilor s-a încheiat destul de repede, căci împăratul de la soare-răsare s-a declarat împotriva aventurii şi a ordonat chiar distrugerea flotei. Iată cum s-a făcut că onoarea şi norocul descoperirii Americii au revenit spaniolilor. S-ar putea la prima vedere susţine că chinezii erau bătuţi în cap, că n-au ştiut să profite de darul pe care Dumnezeu tocmai li-l pusese în traistă. La o privire mai atentă se constată că, chiar dacă chinezii ar fi vrut, ei ar fi avut foarte mici şanse de a cuceri America venind de la vest, peste Pacific. Dificultăţile traversării celui mai mare ocean an planetei (incluzând aici distanţa imensă) ar fi fost cu mult mai mari decât în cazul conchistadorilor care au trecut Atlanticul.

În aparenţă, cartea lui Ian Morris e o scriere senzaţionalistă. Istoricul e însă foarte serios şi se străduieşte în permanenţă să-şi susţină teoriile cu date obiective. E de lăudat efortul de cuantificare a „progresului” tehnic la scara istoriei, cu atât mai mult cu cât dificultatea sarcinii e enormă. De ce Vestul deţine încă supremaţia... poate fi văzută şi ca o sinteză a istoriei universale, de la începuturile omenirii şi până azi. Deşi provenit din lumea academică serioasă, Morris nu-şi refuză cochetarea cu cultura populară, de unde referirile (ironice) la cărţile unui Erich von Dänniken sau (de data asta, mai serioase) la Căderea nopţii de Isaac Asimov, povestire al cărei titlu dă numele unuia din scenariile pesimiste pentru viitorul omenirii. Lucrarea istoricului american rămâne interesantă mai ales prin capacitatea de a re-spune istoria într-un mod atrăgător, esenţial diferit de cel al manualelor româneşti. Putem totodată să nu fim de acord cu multe din tezele autorului. E vorba mai ales de cele din ultima treime a volumului, unde se speculează masiv pe tema unei aşa-numite Singularităţi pe care o vom trăi, care din noi om mai apuca, prin 2050, dar la vremea aceea Occidentul va fi oricum deja în urma Orientului, nu-i aşa?

Niciun comentariu: