Vinovatul revine la locul faptei - iată convingerea multor detectivi din romanele poliţiste. Vinovat sau nu, Wagner revine la Paris în 1859, după o şedere de trei ani (1839-1842) în care nu o dusese deloc bine. Rămâne şi de data asta trei ani şi provoacă mari agitaţii în viaţa muzicală a oraşului. Lucrările i se interpretează (ironie mai mare nici că se putea) la Théâtre des Italiens, unde triumfase de nenumărate ori Rossini până la retragerea sa misterioasă (vezi aici). La spectacolele cu fragmente din Tannhäuser şi Lohengrin (dernier cri la vremea respectivă în materie de operă wagneriană) asistă şi mai tânărul Baudelaire, care e cucerit. El îi adresează lui Wagner o scrisoare pe care o publică în Revue Européenne din 1 aprilie 1861 şi scrie printre altele :Prima oară când am fost la Teatrul Italienilor să vă aud lucrările, eram destul de nereceptiv şi chiar, o mărturisesc, plin de prejudecăţi, dar am o scuză, m-am păcălit de-atâtea ori; am auzit atâta muzică de şarlatani anunţată prin atâtea repetiţii. Dumneavoastră m-aţi învins imediat. Ceea ce am simţit este de nedescris şi dacă veţi binevoi să nu râdeți, voi încerca să v-o împărtăşesc. Mai întâi, această muzică mi s-a părut cunoscută, iar mai târziu, reflectând, am înţeles de unde venea mirajul; mi se părea că acea muzică este a mea şi o recunoşteam aşa cum recunoaşte orice om lucrurile pe care e sortit să le iubească. Pentru oricine altul decât pentru un om de spirit, această frază ar fi de un ridicol uriaş, mai cu seamă scrisă de cineva care, ca mine, nu ştie muzica, şi a cărui educaţie se mărgineşte la a fi auzit (cu mare plăcere, e drept) câteva bucăţi frumoase de Weber şi de Beethoven.
Apoi trăsătura care m-a izbit între toate a fost măreţia. Această muzică înfăţişează ceea ce e mare şi te duce către ceea ce e mare. Am regăsit pretutindeni în operele dumneavoastră solemnitatea marilor vuiete, marilor aspecte ale Naturii şi solemnitatea marilor patimi ale omului. Te simţi îndată cucerit şi subjugat. Una din bucăţile cele mai stranii şi care mi-a dat o senzaţie muzicală nouă e cea destinată să zugrăvească un extaz religios. Efectul produs de Intrarea oaspeţilor [Tannhäuser] şi de Serbarea nupţială [Lohengrin] e imens.
Entuziasmul poetului e total. De altfel, el va rămâne un fidel al compozitorului german, deşi, murind în 1867, nu va apuca marile momente ale Tetralogiei și nici Parsifal. Baudelaire nu era singurul scriitor francez care îi arăta simpatie lui Wagner; cu câţiva ani înainte Théophile Gautier se arătase încântat de o reprezentaţie cu Tannhäuser şi dorea să vadă reprezentată opera respectivă la Opera Mare din Paris.
Revenind la Baudelaire, textul din care am citat face parte dintr-o serie mai lungă de materiale pe aceeaşi temă. Încheindu-l, el semnează şi precizează:
Nu vă mai indic adresa mea, pentru ca nu cumva să credeţi că urmăresc să vă solicit ceva.
Nici nu ştiu cum trebuie luat acest ultim rând, drept dovadă de candoare sau ca aluzie ironică la micul trafic de influenţă din lumea artistică.
Postarea de azi se bazează în cea mai mare parte pe textele din volumul Charles Baudelaire - Critică literară şi muzicală. Jurnale intime (Editura pentru Literatură Universală, 1986, traducere de Liliana Ţopa).
Un comentariu:
bun post. apropos, uitasem [desi mi-am propus demult] sa va semnalez fragmentul asta wagnerian din a rebours; carte foarte baudelairiana, de altfel. "the intelligent patriotism of the French nation" e, in contextul urmator, o ironie.
He had never had the courage to plunge into this bath of promiscuity in order to hear Berlioz; some fragments of whom had nevertheless won his admiration by their high-wrought passion and abounding fire, while he realized with no less perspicacity that there was not a scene, not a phrase in any opera of the mighty Wagner that could be detached from its context without ruining it.
The scraps thus cut from the whole and served up at a concert lost all meaning, all sense, for, like the chapters in a book that mutually complete each other and all concur to bring about the same conclusion, the same final effect, his melodies were used by Wagner to define the character of his personages, to incarnate their thoughts, to express their motives, visible or secret, and their ingenious and persistent repetitions were only intelligible for an audience which followed the subject from its first opening and watched the characters grow little by little more clearly defined, observed them develop in surroundings from which they could not be separated without seeing them perish like branches severed from a tree.
So Des Esseintes thought, convinced that of all the horde of melomaniacs who every Sunday fell into ecstasies on the benches, twenty at most knew the score the musicians were massacring, when the box-openers were kind enough to hold their tongues and let the orchestra be heard.
The circumstance also being remembered that the intelligent patriotism of the French nation forbade the production of an opera of Wagner's at a Paris theatre, there was nothing left for the curious amateur who is unskilled in the arcana of music and cannot or will not travel to Bayreuth, save to stay at home, and that was the reasonable course Des Esseintes had adopted.
On another side, more popular, easier music and detached morceaux taken from the old-fashioned operas scarcely appealed to him; the trivial tunes of Auber and Boieldieu, of Adam and Flotow, and the commonplaces of musical rhetoric favoured by Ambroise Thomas, Bazin and their like repelled him just as much as the antiquated sentimentalities and cheap graces of the Italian composers. He had therefore resolutely refused to have anything to do with music, and for all the years this renunciation lasted, he found nothing to look back upon with any pleasure save a few chamber concerts at which he had heard Beethoven and above all Schumann and Schubert, who had stimulated his nerves as keenly as the most telling and tragical poems of Edgar Allan Poe.
http://en.wikisource.org/wiki/Against_the_Grain/Chapter_XV
Trimiteți un comentariu