vineri, 30 noiembrie 2012

Debussy despre Wagner („în Parsifal... muzica respiră mai în voie”)


În Domnul Croche antidiletant (cărticica despre care am scris nu demult aici) Debussy îi mai trage din când în când o smetie afectuoasă lui Wagner, poate pentru a scoate în evidenţă deplina rupere de idolul tinereţii. Ocazii se ivesc la tot pasul. Compozitorul de la Bayreuth cade uneori victimă colaterală în răfuielile francezului cu tot felul de personalităţi. De pildă în articolul Muzică în aer liber Debussy ironizează muzica interpretată la flaşnetă. Construirea acestor dispozitive şi a tot felul de piane şi orgi mecanice luase un mare avânt în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, iar efectul kitsch al interpretării unor bucăţi serioase era evident. Pasajul de mai jos le este adresat urmaşilor lui Giacomo Gavioli (1786-1875), renumit constructor de flaşnete:

Aflaţi că şahul Persiei posedă o orgă electrică care cântă de minune preludiul la Parsifal. Dacă credeţi că aceste audiţii în haremuri sunt măgulitoare pentru Wagner, vă înşelaţi! Cu toată înclinaţia lui către mister, trebuie să recunoaşteţi că acesta e totuşi cam dubios! De altfel, n-a afirmat el oare de atâtea ori că nu va fi înţeles decât în Franţa? Se poate nădăjdui oare că vă veţi da seama în fine încotro se îndreaptă datoria dumneavoastră? Opera n-a şovăit să joace Paiaţe; deci, nu mai şovăiţi şi fabricaţi neîntârziat instrumente demne să cânte Tetralogia.

Gluma ca glumă, dar pentru interpretarea Tetralogiei chiar s-au conceput instrumente noi (aşa-zisa tubă wagneriană). În articolul intitulat chiar Richard Wagner, Debussy scrie mai ales despre Parsifal, a cărui interpretare sub bagheta lui Alfred Cortot (1877-1962), pe atunci tânăr dirijor, ulterior pianist de succes, o ratase. Liniile caracterizării ultimei opere wagneriene sunt memorabile, cu toată ironia care transpare şi aici:

În Parsifal, ultim efort al unui geniu în faţa căruia trebuie să ne înclinăm, Wagner a încercat să fie mai puţin aspru şi autoritar cu muzica; ea respiră mai în voie. [...] Nimic în muzica lui Wagner nu se înalţă la o frumuseţe mai senină ca preludiul actului trei din Parsifal şi întreg episodul Vinerii Mari, cu toate că învăţătura cam ciudată pe care Wagner o sorbea din umanitate se manifestă totuşi în atitudinea anumitor personaje ale acestei drame: priviţi pe Amfortas, trist cavaler al Graalului, care se vaietă ca o modistă şi scânceşte ca un copil... Sapristi!... când eşti cavaler al Graalului, vlăstar regesc, îţi străpungi singur trupul cu lancea, nu îţi plimbi o rană înveninată de-a lungul unei melancolice cantilene, şi asta preţ de trei acte. Cât despre Kundry, veche floare a iadului, ea a fost din belşug imitată în literatura wagneriană; îmi mărturisesc puţinătatea pasiunii pentru această greoaie sentimentală.

şi, mai jos, terminând totuşi pe o notă serioasă, de apreciere a muzicianului Wagner, mai puţin a libretistului cu acelaşi nume:

De fapt, în această dramă creştină, nimeni nu vrea să se jertfească! (jertfa de sine este totuşi una din cele mai frumoase virtuţi creştine) şi dacă Parsifal îşi regăseşte lancea miraculoasă, asta se datoreşte acelei bătrâne Kundry, adevărata sacrificată în întreaga poveste; îndoită victimă oferită uneltirilor diabolice ale unui Klingsor şi sfintei proaste dispoziții a cavalerilor Graalului. [...]
Toate cele de mai sus nu privesc decât pe poetul pe care unii s-au deprins să-l admire în Wagner şi nu pot atinge cu nimic latura decorativă din Parsifal; ea este pretutindeni de o supremă frumuseţe. Auzim sonorităţi orchestrale unice şi neaşteptate, nobile şi puternice. Este unul dintre cele mai frumoase monumente sonore care au fost înălţate spre gloria neclintită a muzicii.

Înregistrare istorică din ediţia 1927 a Festivalului de la Bayreuth a episodului Vinerii Mari. Dirijează Siegfried Wagner, fiul compozitorului, dirijor destul de bun, însă compozitor submediocru, despre care Debussy scria că „îşi poartă cu vioiciune apăsătoarea moştenire pe care i-a lăsat-o ilustrul său tată”:


Imaginea, luată din volumul lui Mary McAuliffe, Dawn of the Belle Epoque (Paris, Monet, Zola, Bernhardt, Eiffel, Debussy, Clemenceau and friends) reproduce tabloul din 1889 Culisele operei de Jean Béraud (1849-1935).

Niciun comentariu: