duminică, 1 decembrie 2013

Oedipe-ul lui Morcovescu

Ministru, prim-ministru, eminenţă cenuşie şi câte şi mai câte vreme de decenii de-a rândul, Constantin Argetoianu (1871-1955) face parte din categoria memorialiştilor care îşi încondeiază nemilos contemporanii. Omul părea ubicuu şi interesat de toate, nu în ultimul rând de viaţa mondenă şi de arte. Pentru postarea de azi am ales din primul volum al Însemnărilor zilnice câteva pasaje legate de relaţiile autorului cu Enescu. E limpede că omul politic nu-l avea la inimă pe compozitor, pe care îl numeşte de altfel în mai multe rânduri Morcovescu. Iată ce are de spus Argetoianu în 1936, a doua zi după premiera, la Paris, a operei Oedipe:

14  martie. – Prima zi a Babelor –vreme posomorâtă şi vânt rece. Aseară a avut loc la Opera Mare din Paris „premiera” mult aşteptatului şedevru al lui George Enescu, Oedipe. Opera a fost transmisă prin telefon şi radiofonie, cu solemne precuvântări în toate unghiurile României. Pentru toată fustărimea, pentru tot jăvrăretul muzical valah a fost o zi – sau mai bine zis o seară – mare. Poporul valah îşi trimisese până acum reprezentanţii glorioşi în curvărimea şi în teatrele de la Paris, în vicleimul de la Geneva, dar până aci nimeni de la noi nu avusese parte să fie aclamat ca autor genial pe o scenă franceză, şi încă pe una subvenţionată. N-am auzit decât actul I din opera lui Morcovescu, şi m-am dus să mă culc, fiindcă n-am simţit nici o dorinţă să ascult pe celelalte trei. Când am auzit iarăşi doinele şi dansurile „naţionale” mi-a venit să leşin. Partitura lui Morcovescu e partitura unui muzicant savant lipsit de acea flacără care nu se stinge nici după moartea omului şi luminează mai departe opera. Aplauze multe la sfârşitul reprezentaţiei, sala fiind ticsită de puterile coloniei valahe din Paris şi de puterile cooperaţiei intelectuale internaţionale (vezi secţiunea specială a fondurilor secrete Titulescu). Probabil că în cursul nopţii, Elena Văcărescu a încălecat pe Bidet, care i-a servit o viaţă întreagă de Pégase, şi a compus o odă.

După numai trei zile memorialistul continuă:

17 martie. – Zarva care continuă să se facă în jurul operei lui Morcovescu îmi confirmă un fenomen foarte interesant care învederează evoluţia săvârşită în muzică, în câteva decenii. Pe vremea tinereţelor mele toată lumea era împotriva formulelor noi şi a inovatorilor. „Corul antic” al păzitorilor tradiţiilor se ciocnea cu câţiva oameni mai pătrunzători care luptau pentru încetăţenirea şi popularizarea formulelor noi. Astăzi, corul antic adoptă cu o nemaipomenită uşurinţă cele mai îndrăzneţe inovaţii, de multe ori lipsite de rost şi de gust, şi abia se mai găsesc câţiva oameni care să apere patrimoniul trecutului. Cine nu-şi aduce aminte fie şi numai din auzite, despre luptele titanice ale câtorva iluminaţi în favoarea muzicii lui Wagner, ani de zile fluierată de masele de proşti din corul antic. Acum aceleaşi mase au adoptat pe loc jazz-urile negrilor, disonanţele pederaştilor şi sărăcia tematică a lui Morcovescu. O nesănătoasă ahtiere pentru tot ce e nou se manifestă de altminteri şi în celelalte arte.

Morcovescu (pardon, Enescu) îşi avea, probabil, antenele lui şi ştia că nu-i e pe plac lui Argetoianu, dar nu-l lăsa inima să nu intre în joc. În primăvara aceluiaşi an (1936) el îi scrie o scrisoare din Franţa”

Paris 26 rue de Vichy Mai 1936
Mult Stimate Domnule Ministru,
Mi s-a comunicat cum că v-aţi fi exprimat de o manieră foarte măgulitoare pentru mine cu prilejul reprezentaţiei lucrării mele la Opera din Paris. Permiteţi-mi să vă mulţumesc din inimă pentru aceasta, asigurându-vă totodată de sentimentele mele de înaltă (sic) consideraţie.
George Enescu

Nu reuşeşte însă decât să-şi atragă o nouă poreclă:

Dl. Chou Pinx vrea să fie ironic, dar mânuieşte ironia cu aceeaşi măiestrie ca muzica. Poate să se pună dl. Enescu şi în cap şi în picioare: pentru posteritate, va rămâne Chou, va rămâne Pinx, dar nu va rămâne Beethoven.
[...]
Am răspuns lui Enescu că scrisoarea sa m-a surprins, că nu era cazul nici de „mulţumiri” pentru mine nici de nemulţumiri pentru el. Că critica era liberă îndată ce o opera de artă era supusă publicului. Că glumele pe care le-am făcut erau mai mult îndreptate împotriva odioşilor săi zelatori decât împotriva operei înseşi. Am încheiat prin banala constatare că un om sincer preţuieşte mai mult decât unul care se târăşte în faţă şi muscă pe la spate şi ultimele mele cuvinte au fost: „Evocând această sinceritate, te rog şi eu a crede în sentimentele mele de înaltă consideraţie”.

Mi-e greu să explic poreclele date de Argetoianu compozitorului naţional, cu atât mai mult cu cât în Însemnări... el îi numeşte Morcovescu pe mai mulţi inşi... Poza e reprodusă din ediţia apărută la Editura Machiavelli (!) în 1998.

Un comentariu:

Despre demnitate spunea...

Pentru toată fustărimea, pentru tot jăvrăretul muzical valah a fost o zi – sau mai bine zis o seară – mare." - Pe bune, Argetoianu n-a murit în anii '50? Ai zice că a scris articolul în 2013...
:)