☺☺☺ Marin Mălaicu-Hondrari - Apropierea

Dacă Seinfeld, celebrul sitcom al anilor 1990, ne propune un set de patru prieteni care trăncănesc întruna despre te miri ce, Apropierea, romanul lui Marin Mălaicu-Hondrari (Cartea Românească, 2010), e la fel. Adică, vorba vine, e la fel în sensul că tot patru amici avem şi în cartea asta şi tot trei valeţi şi o damă, atâta că autorul nu-i pune niciodată să stea împreună în aceeaşi cameră, nicidecum să le reproducă conversaţiile înzestrate sau nu cu umor. Ar fi fost, probabil, o miză prea măruntă pentru prozatorul român, care ţinteşte, pesemne, mult mai sus şi face din cei patru tot atâţia iubitori (dacă nu şi creatori) de poezie. E singura identitate precisă pe care o au Adrian Petru Constantin, Dan Parfenie, The Great (mai greu de aflat cum îl cheamă, dar oricum, poet mare şi consacrat, cu multiple burse în străinătate) şi o anume Lidia care, departe de a fi Elaine din Seinfeld, e un fel de mamă a răniţilor pentru primii trei (pardon, la madre de la poesía, aşa cum o numeşte însuşi The Great).

Să n-aibă cineva senzaţia că toţi aceşti eroi stau undeva izolaţi, eventual la masa de scris, sau că-şi citesc producţiile, boem, prin cafenele. Vremurile acelea, care or fi fost, nu-s evocate aici. Dimpotrivă, eroii noştri, mai ales bărbaţii, căci femeia e mai penelopiană de fel, şi mai ales Adrian şi The Great, bat Europa în lung şi în lat. Mai mult în lat, adică de la est la vest. Adrian repetă itinerariul căpşunarului şi ajunge tocmai în Spania, evident, fără un ban şi fără să ştie o vorbă în idiomul lui Cervantes, noroc că e vegheat de un spirit bun (muză?) şi îşi găseşte de lucru la proprietarul unui târg de maşini la mâna a doua.

El, Adrian, este cel care trage din greu la ţeserea tramei epice a romanului, altminteri subţirică de se vede prin ea. Noroc cu peripeţiile lui spanioleşti. Adrian se îndrăgosteşte de Maria, o băştinaşă cu vino-ncoace, membră a unei formaţii de muzică, ce e drept, măritată (sau trăind, oricum, de mulţi ani cu un bărbat), dar asta n-are desigur importanţă când e vorba de mari pasiuni. Iar autorul are mare grijă să ne arate cât de rău îi pârjolea pe amândoi focul amorului, vorba Constanţei Vintilă-Ghiţulescu. Maria nu e singura femeie din existenţa iberică a lui Adrian. Cea de a doua e Vanessa (har Domnului, lesbiană, deci fără să creeze complicaţii erotice), dar care e gata, gata să-l bage în bucluc cu afacerile ei cu parfumuri contrafăcute. Noroc că Adrian n-are vocaţie de infractor.

Celelalte personaje sunt mult mai palid conturate. Dan Parfenie şi Lidia sunt simple accesorii fără substanţă şi, în afara unor pagini în care îşi expun convingerile, preferinţele şi chiar obsesiile în materie de poezie, nu au prea multă treabă de făcut în carte. Zice de pildă Lidia:

A fost odată anul Naum. Nu anul porcului, nici a [sic] şobolanului, nici anul cel bun, cum zice Aurel Dumitraşcu, anul Gellu Naum şi gata. Un an întreg în care am citit numai şi numai Gellu Naum. Eu mă rugam la el, îi sărutam cărţile, o lăsam pe Zenobia să doarmă cu mine în pat când ieşea din mlaştini. Mă bazam pe el dacă mă blocam în lift, dacă se rupea cureaua la alternator. Ziceam: hai, mă, Geluţu, fă-mi rost de nişte bani şi imediat telefoanele începeau să sune. Şi bancomatului îi spuneam Cornelius de Argint şi mă rugam pentru odihna sufletelor numiţilor Stelică şi Rătăcitu. Şefa mea era Cornelia, mama dracului. Iar voi veniţi să-mi spuneţi că tanda, că manda. Ascultaţi la mama poeziei, la Stăpâniţă: nu se va sfârşi toamna şi eu voi bea un whisky cu The Great, Parfenie şi Adrian.

Apropo de diminutive (dacă e vorba de Stăpâniţă): M. Mălaicu-Hondrari e creatorul lui căpic, o vorbă de alint care îl eclipsează până şi pe Bolintineanu (tot poet şi el). L-am notat şi l-am adăugat la familia de cuvinte a lui „cap“. Oarecum artificială e prezenţa în roman a lui The Great, nu doar mare poet (n-avem ce face, îl credem pe cuvânt pe autor), ci şi magnet erotic, de vreme ce Dana, o tânără cititoare, face o pasiune nebună pentru el şi, la despărţire, n-are alt regret major decât că n-a lăsat-o însărcinată. Multe alte întrebuinţări nu i se găsesc lui The Great.

Ca structură, cartea pare să se muleze pe un calapod literar destul de banal (l-am întâlnit ultima oară la Gonçalo M. Tavares, despre al cărui Ierusalim am scris mai demult aici).
Cum se procedează? Se extrage un personaj, să-i zicem Popescu, după care se scrie un capitol intitulat Popescu, în care acesta e pus să relateze la persoana I singular ce are de zis. După care se ia alt personaj (Ionescu) şi se scrie un capitol după acelaşi tipic. Şi tot aşa, ori de câte ori e nevoie, uneori repetând titlul capitolului şi reluând, desigur, perspectiva. Unii ar putea spune că acest modus operandi e stereotip şi obositor, alţii, dimpotrivă, că e un mod de a-l ajuta pe cititor să ţină drumul prin roman. Greu să-i mulţumeşti pe toţi.

N-am priceput de ce cartea se numeşte Apropierea. La fel de bine putea să-i zică şi Depărtarea (deh, chestie de centru de referinţă, căci apropierea şi depărtarea sunt intrinsec deictice). De fapt cred acest gen de arbitrariu, de lipsă de motivaţie internă, e principalul reproş care i se poate aduce unei scrieri altminteri bine articulate pe spaţii mici. Autorul ne cere să-l credem pe cuvânt că ce scrie merită citit, că personajele lui sunt remarcabile, că au trăiri demne de interesul nostru, în sfârşit, că poezia trebuie scrisă cu P mare, dar face prea puţin pentru a ne convinge. M. Mălaicu-Hondrari pare să facă parte din categoria scriitorilor care îi cer cititorului să meargă pe mâna lor (că doar ştiu ei ce fac!), dar care nu se ţin de cuvânt, sau cel puţin nu în toate privinţele.