Aceste lecturi incandescente mă transformau cu încetul din tânăr ucenic în apostol şi sigur de credinţa mea, de noile mele cunoştinţe începeam să recrutez şi să pregătesc catecumeni. Unul dintre ei mă distra grozav, dându-mi totuşi de lucru. Era un doctor al prietenilor mei, doritor să se cultive în arte şi litere, inteligent, dar lipsit de sensibilitate. Nu avea nicio memorie muzicală, ceea ce nu-i o trăsătură lăudabilă pentru un wagnerian, căci wagnerianul demn de un asemenea titlu trebuie să se arate în stare oricând, să cânte tema, întrucâtva polifonică a „entuziasmului dragostei” sau aceea a „nenorocirii Wälsungilor”, pe care nu trebuie să o confunde cu tema „eroismului Wälsungilor” şi nici cu aceea a „neamului Wälsungilor”.
Prietenul meu, medicul neo-wagnerian mă ducea din când în când la Operă. Îmi oferea un fotoliu cu obligaţia de a-i explica desfăşurarea dramei şi modul cum se succed peripeţiile. Câteodată desluşea deasupra valului de armonie o temă, plutind ca şi [sic] o epavă. Atunci se apleca la urechea mea şi-mi şoptea: „Tema aceasta ce temă este?” Îi răspundeam în şoaptă laconic: „Vestirea morţii”. Atunci dădea din cap cu un aer ca şi cum ar fi înţeles, în timp ce în jurul nostru pasionaţii, tulburaţi, ne impuneau tăcerea, scoţând câte un „şşşt! şşşt!” care erau [sic] mai zgomotoase decât scurtul nostru dialog.
Mi se întâmplă uneori, când sunt la teatru sau la un concert, în timp ce se execută ceva de Wagner, să zăresc un spectator sau un auditor care se întoarce spre vecinul său şi îi spune câte un cuvânt în grabă. Aş putea să afirm că acest cuvânt este mereu acelaşi, eterna chestiune a discipolului dezorientat: „Ce temă este asta?” Şi mă simt plin de indulgenţă faţă de toţi aceşti oameni care vor să înţeleagă.
În imagine, Georges Duhamel și muzicianul Marius Casadesus (de aici).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu