sâmbătă, 8 februarie 2014

☺☺☺ David S. Landes - Avuţia şi sărăcia naţiunilor. De ce unele ţări sunt atât de bogate iar altele atât de sărace

Dacă e, evident, mai bine să fii bogat şi sănătos decât sărac şi bolnav nu e lipsit de temei să te întrebi, ca în titlul cărţii lui David S. Landes (Polirom, 2013), de ce unele ţări sunt atât de bogate iar altele atât de sărace. Căci e limpede că există asemenea categorii, după cum există, iarăşi ca în titlul cu ecouri din Adam Smith, naţiuni care se bucură de avuţie şi naţiuni mai puţin fericite cu daruri materiale. Problema e pusă tranşant, dar dacă întrebările sunt limpezi, răspunsurile sunt mult mai greu de dat. Autorul se înhamă la această întreprindere dificilă şi încearcă, pe parcursul acestui mastodont editorial de aproape 600 de pagini, să dea satisfacţie cititorului mai puţin iniţiat în chestiunile economice prea specializate, însă iubitor de expuneri logice şi pline de bun simţ. Avem de a face, în realitate, cu o lucrare de istorie economică popularizată, scrisă cu acribie şi totuşi accesibilă, cu acel amestec de erudiţie lipsită de stridenţă şi volubilitate prietenoasă la care se pricep atât de bine universitarii de peste ocean şi atât de puţin cei de pe Dâmboviţa. 

David S. Landes contribuie la demontarea unei serii de mituri altminteri bine înşurubate în conştiinţa publică, cum ar fi acela al influenţei decisive a climei asupra gradului de civilizaţie şi dezvoltare economică (cei de la sud/din zonele cu climă caldă ar fi mai puţin favorizaţi decât cei de la nord/din zonele cu climă rece), după care averea şi bogăţia s-ar mişca ireversibil de la sud la nord. E un stereotip poate la fel de solid înrădăcinat precum acela, foarte corect politic de altfel, conform căruia colonialismul a fost un factor important în succesul metropolelor şi falimentul coloniilor, îmbogăţindu-le pe primele şi sărăcindu-le pe cele din a doua categorie. Cu toate păcatele lui (reale de altfel) colonialismul nu poate fi văzut doar în alb şi negru, iar subdezvoltarea (persistentă, după decenii de libertate) a fostelor teritorii subordonate ridică destule semne de întrebare.

De mult spaţiu se bucură în volum tratarea comparativă a ascensiunii şi decăderii marilor puteri coloniale, în principal Spania, Portugalia, Olanda, Anglia, Franţa. Foarte diferite ca abordare a problemelor, cele cinci ţări au lăsat în urmă situaţii diferite în fostele colonii (e suficient să comparăm fostele colonii spaniole şi portugheze din America de Sud cu fostele colonii engleze din America de Nord). Raţionamentele lui Landes converg înspre ideea că, în ultimă instanţă, „cultura poate schimba totul”. E o afirmaţie care poate fi în egală măsură atacată şi apărată, dar tocmai asta e toată frumusețea discuţiei. Până la urmă, izolarea pe care China şi-a autoimpus-o în Evul Mediu (şi destul timp după aceea) a dus la rămânerea în urmă a ţării, dar tot o chestiune de cultură este şi deschiderea Chinei spre Occident, cel puţin tehnologic vorbind, din ultimele decenii, care are toate şansele s-o propulseze pe primul loc în rândul economiilor mondiale. Cu deosebirile care se impun şi cu diferenţe notabile discuţia e valabilă şi pentru Japonia. Enclavizarea Europei, extraordinara ei fragmentare din perioada medievală, a reprezentat, paradoxal, un avantaj economic, căci a favorizat dezvoltarea iniţiativei şi a promovat curiozitatea culturală, spre deosebite de Orient, unde centralizarea sufocantă (China) sau dominaţia absolută a islamului (lumea arabă) au gripat sute de ani motoarele dezvoltării.

Prin importanţa acordată factorului cultural, autorul nostru este, aşa cum o declară indirect chiar el, un adept al lui Max Weber, un gânditor mai puţin en vogue azi decât cu câteva decenii în urmă, dar nicidecum de neglijat. A se vedea, pentru contrast, atitudinea unui istoric precum colegul lui, Ian Morris, autorul cărţii De ce Vestul deţine încă supremaţia şi ce ne spune istoria despre viitor (despre care am scris mai demult aici), care acordă o mare atenţie factorilor psihologici şi universalităţii unor apucături umane. Avuţia şi sărăcia naţiunilor este o carte care are darul de a înfăţişa lucruri complicate într-un mod limpede şi agreabil, fără ca prin asta să le simplifice în mod nepermis sau să le trivializeze supărător. Există, desigur, riscul ca cititorii să o aprecieze în măsura în care analizele vin (sau nu) în întâmpinarea propriilor convingeri ideologice, dar trebuie să i se recunoască meritul unei construcţii bine articulate şi al unui stil atrăgător.


Fact checking
  • Traducerea, în general acceptabilă, nu e lipsită de gafe (cum ar fi redarea englezescului „argument” prin omonimul românesc, acolo unde sensul este cel de „dezacord, dispută”), ca în „Acest argument privind efectele sclaviei va dăinui pentru totdeauna, deoarece nu este susceptibil de tranşare faptică şi este un substitut pentru alte aspecte.” Altminteri, volumul are destule greşeli de tipar, cu tot blazonul editurii.
  • Am găsit în carte exprimarea „La începutul secolului al XVII-lea, Carol al V-lea, împărat al Sfântului Imperiu Roman, a devenit şi rege al Spaniei în urma căsătoriei tatălui său Filip cu Ioana, fiica lui Ferdinand şi a Isabelei.” Se ştie că de fapt Carol al V-lea a murit în 1558, aşa că nici vorbă să fi devenit rege al Spaniei în secolul următor. La început am crezut că de vină este tot editorul român, dar cercetând ediţia originală am citit că „[i]n the early seventeenth century, Charles V, Holy Roman Emperor, also became king of Spain through the marriage of his father Philip to Juana, daughter of Ferdinand and Isabella.”
  • Ca element de picanterie, menționez foarte scurta referire la țara noastră. România figurează în categoria perdanților epocii comuniste, în compania neonorantă a Uniunii Sovietice și Coreei de Nord, în vreme de restul statelor foste socialiste s-ar fi aflat mai în capul mesei, ceea ce în sine este corect.

Niciun comentariu: