miercuri, 19 februarie 2014

Wagner „marele, adevăratul” şi copia sa

Onorat încă de la naştere cu o lucrare muzicală a tatălui său (Idila Siegfried), Siegfried, cel de al doilea membru al dinastiei muzicale Wagner, nu reuşeşte să se ridice deasupra condiţiei de epigon. Compozitor de opere destul de greoaie şi wagneriene prin spirit, dacă nu în geniu, Siegfried face totuşi o carieră onorabilă de dirijor. În 1910 el întreprinde un turneu la Paris, ocazie cu care dă câteva concerta la sala Gaveau. Tânărul Georges Duhamel, wagnerian înfocat (vezi postarea de săptămâna trecută) nu poate rata ocazia. Impresiile ni le comunică tot în volumul Puterea muzicii, din care citez mai jos. De fapt nu e nimic surprinzător în ele. Complexele fiului faţă de tată, dar şi aparenta seninătate cu care Siegfried Wagner purta o pălărie mult prea mare pentru capul lui sunt îndeobşte cunoscute (traducere de Adina Arsenescu):

Într-o zi am văzut anunţat un concert la sala Gaveau, pe care trebuie să-l dirijeze Siegfried Wagner în persoană. Am făcut călătoria pe malul drept al Senei. Sala era plină şi a fost destul de greu să găsesc un loc. În fine, a apărut Siegfried Wagner. Era un bărbat de statură mijlocie cu un chip palid, puţin puhav. Din când în când întorcea capul, mişcări fireşti ale dirijorului, şi atunci – ca într-o străfulgerare – se zărea profilul de vultur al magului. Repet, o străfulgerare şi imediat totul de ştergea. Prima parte a concertului a fost consacrată operelor sale. Publicul i-a făcut o primire politicoasă, dar aproape glacială. A venit apoi partea a doua a programului, care cuprindea numai operele vrăjitorului, ale lui Wagner, marele, adevăratul. De la prima bucată a fost un adevărat triumf, sala cutremurându-se de tumultul aplauzelor. Trebuie să mărturisesc că Siegfried Wagner dirija onorabil operele părintelui său. Totuşi, de la prima parte a concertului, la a doua, schimbarea climatului a fost atât de bruscă, atât de crudă, încât era greu să-ţi imaginezi, fără o strângere de inimă, care puteau fi gândurile acestui fiu, copleşit definitiv de gloria paternă, fără de care nu însemna nimic, glorie, care, desigur în asemenea momente îi devenea de nesuportat.

Mai jos, reprodusă din Herrin des Hügels: Das Leben der Cosima Wagner de Oliver Hilmes, o fotografie de familie făcută cu aproape cincisprezece ani după concertele de la Paris, când Siegfried asigurase succesiunea maestrului. Pe scările care dau în grădina vilei Wahnfried pot fi văzuţi, de la stânga la dreapta: Wolfgang, Verena, Siegfried, Winifred şi Friedelind Wagner.


Niciun comentariu: