sâmbătă, 22 februarie 2014

☺☺☺ Jean Mattern - Lapte şi miere

Citind romanul Lapte şi miere al francezului Jean Mattern (Polirom, 2011), n-ai cum să nu te ducă gândul la cartea altui autor străin, Cătălin Dorian Florescu, Jacob se hotărăşte să iubească, despre care am scris acum vreun an aici. E, probabil, o coincidenţă că am avut parte într-un interval atât de scurt de lucrări care exploatează, ca materie literară, destinul istoric al lorenilor din Banatul românesc, așezați îndeobşte alături de alte neamuri în categoria mai largă a şvabilor. Asemănările cu Jacob-ul lui Florescu se opresc totuşi aici. Dacă autorul elveţian pedalează pe elementul mitic/mitizant, cu o amplitudine pe măsura vastului domeniu temporal acoperit de acţiune, Mattern pare să aibă ambiţii mai mici. Cartea lui este mai degrabă o confesiune intimă, cu numeroşi bemoli aplicaţi la cheia portativului, fiind situată, în raport cu celălalt roman, într-o relaţie asemănătoare cu cea dintre o lucrare de cameră şi o simfonie.

Weber, protagonistul cărţii, a fugit ca adolescent din satul bănăţean Ciacova în faţa trupelor sovietice care avansau înspre vest şi a ajuns, după o călătorie cu destule greutăţi, în Franţa strămoşilor săi, unde s-a şi stabilit, căsătorindu-se cu Suzanne (noua identitate a unguroaicei Zsuzsanna, fugită şi ea tot din faţa sovieticilor, de această dată cei care înăbuşiseră revoluţia maghiară din 1956). E o relaţie familială armonioasă şi fără zguduiri, între un bărbat destul de cultivat şi o femeie cam simpluţă pentru el, dar care se iubesc şi fac două fete şi un băiat. Povestea ne-o spune Weber, suferind de o boală incurabilă şi încercând să-şi încheie conturile cu această lume, iar relatarea pendulează în permanenţă între planul trecutului (antebelic, bănăţean) şi cel al prezentului (postbelic, franţuzesc), cu scurte evocări ale evadării înspre vest (episoadele Budapesta şi Viena).

Avem parte de resuscitări ale unei lumi definitiv trecute, ale universului cosmopolit al Banatului tradiţional, cu români, unguri şi sârbi trăind în (relativă) armonie, cel puţin atâta timp cât istoria nu îşi iese din pepeni. Războiul şi mai ales ocupaţiile succesive, brutale, germană şi sovietică, acţionează ca revelator al unei laturi mai puţin idilice a firii omeneşti. Proverbialul Gemütlichkeit bănăţean se dovedeşte mai fragil decât s-ar fi crezut, iar locuitorii, mai puţin toleranţi decât o arată clişeele comune. Cu toate acestea, preocuparea lui Mattern nu pare să fie câmpul vast al istoriei, ci mai degrabă universul parohial al indivizilor. Romancierul creează, într-un spaţiu restrâns şi cu mijloace economicoase, o galerie destul de bogată de personaje secundare (bunicii, locuitorii Ciacovei, profesorii de la liceul din Timişoara etc.) Cea mai mare atenţie îi acordă lui Ştefan Drăgan, cel mai bun prieten din copilărie şi adolescenţă al lui Weber, muzician talentat şi ajuns, peste ani, violoncelist renumit la Chicago, din păcate niciodată regăsit. Povestea prieteniei dintre cei doi, spusă cu melancolie, e una din cele mai mari reuşite ale cărţii.

Lapte şi miere (titlul e dat de o propoziţie în care eroul promite să-i asigure Suzannei o viaţă plină de belşug în ţara făgăduinţei) e o carte cuminţică, fără vorbe tari sau prăbuşiri spectaculoase. Când personajele suferă (ca, de pildă, atunci când fata cea mare a soţilor Weber moare într-un accident), ele o fac fără stridenţă, gospodăreşte, interiorizat. Ni-l putem închipui pe autor punând bemoli la portativul suferinţelor omeneşti (aşa cum sugeram la începutul postării) sau amortizoare de şoc la marile revărsări de patimă, cine ştie, poate într-un spirit protestant al decenţei şi fricii de extreme. Romanul e, în ansamblu, rafinat – o lectură plăcută, de calitate, cu care poţi umple câteva ceasuri, chiar dacă pe termen lung memoria cititorului riscă să nu reţină mare lucru din el.

Niciun comentariu: