vineri, 12 iunie 2015

☺☺ Cristian Teodorescu - Şoseaua Virtuţii. Cartea Câinelui

Cristian Teodorescu e autorul a două romane deloc rele (despre care am scris aici şi, respectiv, aici), aşa că se explică graba cu care am citit cea mai rentă producţie a sa, Şoseaua Virtuţii. Cartea Câinelui, apărută în primăvara asta la Cartea Românească. E şi acesta un mod de a merge la pomul lăudat, e drept că nu cu sacul, ci cu blogul. Că recolta s-a dovedit de data asta modestă e o altă problemă; autorul şi-a făcut datoria, scriind cartea, iar cititorul, aşijderea, cu lectura.

Şoseaua Virtuţii. Cartea Câinelui se arată a fi chiar de la primele pagini o scriere de actualitate; pledează pentru asta plasarea acţiunii în România post-decembristă, abordarea unor teme mereu calde, de nu fierbinţi (revoluţia, capitaliştii autohtoni şi problemele lor, simbioza dintre politic şi economic şi – obsesie naţională de care n-o să scăpăm prea curând – fosta Securitate şi oamenii ei, instalaţi în posturi confortabile în politica şi economia de care pomeneam). Romanul are, în toată colcăiala asta, un personaj principal din a cărui perspectivă ni se spune povestea; numele acestuia îi este interzis cititorului, care nu are acces decât la porecla Câinele, de la care nu se face nicio abatere în cele două sute şi ceva de pagini.

Câinele, inginer specializat în chimie alimentară, a lucrat înainte de evenimentele din 1989 la un institut de specialitate şi a pus serios umărul la crearea a tot felul de alimente pe cât de odioase, pe atât de sintetice menite, sub vechiul regim, să compenseze lipsa hranei de bună calitate. Căsătorit cu Mari, învăţătoare, tată a doi băieţi, Câinele părea sortit unei existenţe fără surprize. Nimerit în vâltoarea revoluţionară, ba chiar deţinut scurtă vreme la Jilava, omul cade victimă transformărilor care urmează şi ajunge să renunţe la slujba de la institut. Dar nu pentru a îngroşa rândurile cărătorilor de rulmenţi din Turcia sau a pentru a se face taximetrist, nu, omul are o idee măreaţă şi lansează, pe o piaţă atunci virgină, Gastronom, prima revistă de bucătăriseală din România post-comunistă.

Rezist tentaţiei de a povesti cartea. Ea este, în mare, relatarea peripeţiilor Câinelui cu Gastronomul lui, cu un adevărat montagne russe de urcuşuri şi coborâşuri, de la variaţiile de tiraj şi publicitate ale revistei la rateurile sexuale ale protagonistului, urmate de reveniri nesperate. De altfel omului nostru i s-a hărăzit o existenţă agitată, cu destule lovituri de teatru (mă rog, în mica lume dâmboviţeană unde îşi face afacerile). Autorul pare preocupat, în subtext, de morala poveştii pe care o spune. Pentru asta nu pledează simpla prezenţă în titlu a toponimului Şoseaua Virtuţii, din geografia cartierului Militari, ci şi nesfârşitele referiri la Securitate şi urmaşii acesteia, ajunşi acţionarii Gastronomului, aşa-zişii evanghelişti. Cu toate păcatele lui (inclusiv cel al preacurviei), bilanţul etic al Câinelui e unul pozitiv; omul e esenţialmente modest, diferit prin asta de numeroşii parveniţi ai epocii, continuă să locuiască la bloc, în ciuda succeselor ameţitoare, care culminează cu numirea în postul de consilier de ceremonii la Cotroceni.  

Ca şi cum n-ar fi fost destul material de mestecat, romancierul introduce şi elementele ale unei intrigi poliţiste de care se satură el însuşi destul de repede (uciderea, în condiţii misterioase, a lui Leni Surugiu, bătrâna doamnă folosită pe post de ghid în ale manierelor elegante atât de foştii, cât şi de actualii deţinători ai puterii). Pe lângă asta, el umple cu hărnicie pagini după pagini cu relatări de evenimente anodine, de prin redacţia revistei, cu discuţii ale Câinelui cu evangheliştii lui şi cu tot felul de mici întâmplări care nu fac decât să dea senzaţia de talcioc narativ, de aglomerare inutilă de paragrafe. Din cauza asta romanul ajunge să plictisească; e păcat că Cristian Teodorescu, care ne-a obişnuit cu o remarcabilă acribie a detaliului şi cu un perfect control la nivel micro pare să scape din mână ansamblul, care iese dezlânat, fără cap şi coadă. Unde mai pui că evenimentele sunt uneori previzibile, or ce poate fi mai rău în roman decât aşa ceva...


Ar fi totuşi nedrept să nu trecem nimic la rubrica reuşitelor. Mi-au plăcut interacţiunile (un termen mai bun n-am găsit) protagonistului cu... bustul lui Dobrogeanu-Gherea, unul din puţinele elemente metafizice, alături de hiperosmia ocazională a Câinelui, cu care ne întâlnim în carte. E totuşi cam puţin şi riscăm să ne vedem în situaţia de a trece şi acest roman în categoria, bine reprezentată, a romanelor contemporane proaste scrise, paradoxal, bine.

2 comentarii:

dinu d. nica spunea...

Foarte, foarte sincer, credeti ca exista vreo deosebire de esenta, intre categoria romanelor contemporane proaste scrise, paradoxal, bine, pe de-o parte - si cea a romanelor contemporane bune scrie, paradoxal, prost, pe de alta?
Dinu D. Nica

Wilkins Micawber spunea...

@ dinu d. nica

O deosebire totusi cred ca exista: in cazul primelor ajunge sa-ti para rau :)