miercuri, 3 iunie 2015

Stelian Filip - Azi pitic mâine voinic

Chiar dacă lipsa unei virgule din titlu face formularea să şchioapete un pic, e limpede că în volumul de versuri Azi pitic mâine voinic de Stelian Filip (Editura Tineretului, 1963) găsim poezii ale vârstei de început, văzută în tranziţia ei spre stadiile mai mature ale vieţii. De altfel autorul (născut în 1924, mort în 2010, poet minor, fabulist şi epigramist în anii comunismului) începe, sistematic, cu una din etapele timpurii ale explorării cognitive a lumii înconjurătoare. E vorba de vârsta primilor paşi (Măsurătoare, unde „Micul dop/A pornit-o hopa-hop/Spre-a vedea, neapărat/Cât măsoară casa-n lat). Odată pornit pe drumul dezvoltării, copilul (băiat, fetiţă, ce-o fi) e aruncat într-o lume mai degrabă idilică, cu furnici care construiesc muşuroaie, cu fluturi feerici sau albine care lucrează într-o „colectivă”, căci abia se încheiase cooperativizarea agriculturii (Muntele, Fluturaşul, Stupul).







Suntem în primii ani ai deceniului al şaptelea al secolului trecut, iar ecourile realismului socialist în versiunea sa dură persistă. Fluturaşii ca fluturașii, dar nimic nu e inocent. De la insectele simpatice poetul virează, brusc, pe roşu (sic!): „Mi-am făcut un pui de steag/Roşu, de hârtie/Are beţigaş de fag/Cum îmi place mie” (Steguleţul). Odată precizat mai bine cadrul ideologic al jocului, intră în scenă meşteri-copii, miniaturi ai viitorilor adulţi chemaţi să edifice industria naţională: Alexandru şi cu Nicu/(Meşterul şi ucenicu’)/Robotesc de dimineaţă/C-un desen întins în faţă/[...]/Un tractor/... Dintr-un mosor!” (Tractorul). În Discuţie tehnică, copilul (probabil de vârstă preşcolară) ţine să afle „ce-i acela un baraj”, apoi dialogul glisează spre hidrocentrală („Dar hidrocentrala ce-i?”; i se explică, printr-o metaforă, că „E-o maşină/De lumină”). Exemplul cel mai la îndemână e cel al hidrocentralei de la Bicaz, realizare de vitrină a epocii Gheorghiu-Dej.




De la baraj şi hidrocentrală trecem, natural, la electrificare, realizată (şi) la ţară de Muncitori de la oraş. După atâtea exemple pozitive, nu mai miră pe nimeni că visul fratelui mai mic este să ajungă pionier, la fel ca fratele mai mare (Primul vis).


Ultima treime a cărţii conţine poezii cu tentă fabulistică, versificaţii în care contează mesajul etic. O fetiţă e sancţionată pentru că exagerează plângând pentru o bubă minoră (Plângăreaţa), lui Sănducu i se pune în faţă exemplul trist al unui balon care, umflându-se cu trufie, sfârşeşte prin a pocni (Fabulă cu un balon). În Interviu cu Bebişor, e ridiculizat un copil care nu apreciază la justa lui valoare mersul în tabără şi vrea să vină... mămica (Deci eşti foarte mulţumit?/Da. Aicea totu-mi place,/Dar regret că n-a venit/Şi mămica... să mă-mbrace!”). Poftind la seminţe de dovleac, un băiat rămâne cu mâna prinsă în bostanul pe care îl perforase, fiind prins de stăpâna culturii (Cursa), iar în La telefon un elev se dă drept propriul său tată, dar cade în capcana deixisului comunicaţional (Cine vă vorbeşte?/Parc-aş fi chiar eu?/Nu! Aici, fireşte,/Este... tatăl meu!). Urma scapă însă turma, pardon, cârdul, căci în Şchiopu’ o fetiţă, dovedind talent de veterinar, salvează un pui de găină care îşi rupsese un picioruş.

Dând Cezarului ce era, incontestabil, al lui, Stelian Filip scrie versuri ireproşabile metric, cu o mecanică demnă de Bolintineanu, stereotipe prin teme şi imagini, în ciuda încercărilor de a realiza scene dinamice, cu multă animaţie. Volumul este bogat ilustrat cu desene de Dumitru Negrea.









Un comentariu:

catecevadesprecc spunea...

Câteva din poeziile volumului de mai sus reapar prin 1974 în „Cartea cu zâmbete”. Mi se pare că acest titlu încadrează mai bine felul ghiduş de a vedea lumea, plus că nu mai există treceri pe roşu... poate s-o fi întâmplat vreo amendă între timp :) Umorul este clasic şi picii cred că s-ar putea amuza încercând să înţeleagă de ce o şchioapă şi un pas nu pot fi socotite măsuri pentru lungimi :)