sâmbătă, 27 iunie 2015

☺☺☺ Jean des Cars - Saga Romanovilor. De la Petru cel Mare la Nicolae al II-lea

E firesc, într-o lume agitată de baubaul expansiunii ruseşti, exploatat de altfel oportunist pe scena politică românească şi de aiurea, ca o carte de istorie popularizată precum Saga Romanovilor. De la Petru cel Mare la Nicolae al II-lea a lui Jean des Cars (Corint, 2014) să prezinte interes pentru cititor. Asta se întâmplă nu doar din cauza reverberaţiilor contemporane ale unor teme(ri) vechi, ci şi dintr-un motiv intrinsec istoriei Rusiei, fascinantă de-a dreptul prin galeria de autocraţi alcătuită de marea ei familie domnitoare de până la 1917. Rusia e Rusia, nu-i o Elveţie plicticoasă şi are nu doar o Siberie amplasată convenabil pentru represiune, ci şi un şir nesfârşit de drame spectaculoase la nivel înalt. De la filicidurile unui Ivan cel Groaznic sau Petru cel Mare la paricid (Pavel I) sau la uciderea, cel mai probabil la ordinul Ecaterinei a II-a, a lui Pavel al III-lea la orgiile sexuale ale aceleiaşi ţarine sau la tenebroasele afaceri rasputiniene ale ultimilor ani ai lui Nicolae al II-lea totul poartă însemnul ororii glamour.

Jurnalist de felul lui, istoriograf perfect imun la pedanteria care îl pândeşte pe istoricul de meserie, des Cars pare autorul ideal pentru o asemenea carte, care nu-i o sarcină uşoară pentru nimeni. E vorba de un material imens care se întinde pe mai mult de un mileniu, dacă luăm în considerare şi cealaltă mare familie domnitoare a ruşilor, Rurikizii, al căror ultim vlăstar se stinge în 1598. Fără o deosebită putere de sinteză n-ai cum să scrii o asemenea lucrare. Din fericire, autorul francez o are.

Astea fiind zise, nu ne rămâne decât să ne punem în fotoliu, în pat sau unde ne place nouă mai mult să stăm când citim şi să parcurgem, cronologic, şirul domniilor unor cnezi, apoi ţari/împăraţi. Sigur că partea leului o iau cei mari şi memorabili, Petru cel Mare, Ecaterina a II-a şi chiar Nicolae I („ţarul de fier”), rămas în istorie mai puţin prin marile lui realizări şi mai mult printr-o domnie îndelungată şi plină de teroare absolutistă, încheiată cu pierderea războiului Crimeii. Capitole mai scurte, potrivite cu lungimea domniei şi importanţa suveranului, au de pildă Ana, Petru al II-lea, Petru al III-lea sau fiul acestuia din urmă, Pavel I. Paradoxal poate, capitolele consacrate celor „mari” sunt mai puţin interesante decât ale rudelor lor de mai mică importanţă. Acest efect paradoxal se datorează probabil faptului că cititorul a fost mai expus la faptele celor din prima categorie, aşa că nu prea e loc de mari noutăţi. Şi mai e şi Henri Troyat, cunoscutul specialist în istorie rusă şi biograf al atâtor capete încoronate. Fără a-l acuza pe des Cars de plagiat – nu am dovezi pentru aşa ceva – nu pot să nu observ cum el urmează adesea îndeaproape relatările lui Troyat.

Bogăţia materialului e desigur imensă şi trebuie făcută o selecţie inteligentă pentru ca publicul să rămână cu ceva. Jean des Cars are meritul de a fi scos în evidenţă o serie de permanenţe ale istoriei marelui imperiu. Una din acestea e eterna chestiune e reformelor, aflată pe tapet de la Petru cel Mare încoace. Cu câteva excepţii notabile (Nicolae I e una din ele), toţi ţarii fac (sau intenţionează să facă) reforme, unele necesare şi reuşite (ca la Alexandru al II-lea, „reformatorul condamnat), altele mai zbanghii (Pavel I). Pe un plan mai degrabă metafizic, altă permanenţă a istoriei ruse e aşa-zisa temă a regelui dispărut, existentă de altfel şi în Occidentul medieval, unde germanii refuzau de pildă să admită ca Frederic Barbarossa ar fi murit şi spuneau că el continuă să-şi ducă zilele pe o insulă în aşteptarea revenirii; la fel cu Sebastian, pretendentul la tronul Portugaliei din secolul al XVI-lea. La ruşi, ţara e cutreierată de pretinse reîncarnări ale unui Ivan al VI-lea sau Alexandru I, pentru a aminti numai două din cele mai cunoscute exemple. Până la fiii locotenentului Schmidt din Ilf şi Petrov nu mai e un drum prea lung.

Din câte mi-am putut da seama, informaţiile sunt îndeobşte corecte, deşi există şi greşeli (Ivan cel Groaznic nu era fiul lui Ivan al III-lea, ci al lui... Vasile al III-lea; o eroare privind vârsta Ecaterinei a II-a la un moment dat etc.) Poţi trece peste asemenea scăpări şi te poţi bucura de ansamblu, în care există destule elemente mai puţin cunoscute publicului larg. Unul dintre acestea se referă la soarta tragică a familiei ultimului ţar. Nu mulţi ştiu că guvernul provizoriu iniţiase tratative cu englezii pentru a-i transfera pe ultimii Romanovi în Marea Britanie, dar perfidul Albion s-a spălat pe mâini. După asta fereastra de oportunitate s-a închis, au venit bolşevicii la putere şi i-au masacrat.

Niciun comentariu: