sâmbătă, 15 mai 2010

☺☺☺ Radu Aldulescu - Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare

Cu Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare (Cartea Românească, ediţia a doua, 2007) Radu Aldulescu nu iese, în esenţă, din tiparul care l-a consacrat în romane precum Amantul colivăresei, Proorocii Ierusalimului sau Mirii nemuririi şi ne poartă, cu variaţiuni puţin însemnate de la o carte la alta, în lumea lumpenproletariatului, a boemei mizere şi a violenţei. Povestea („istoria”, care va să zică) e spusă de Relu Golea, personaj ciudat şi incoerent, bărbat de vreo 35 de ani fost muncitor prin tot felul de uzine ceauşiste, care locuieşte într-un subsol sordid undeva pe la Bariera Vergului. Provine dintr-o familie cu numeroase mătuşi (Năsoasa, Tarantoaca, Motănica - ţaţe sinistre şi venale, unde-s suavele mătuşi de la Tel Aviv ale lui Radu Cosaşu?), unchi şi veri, între care au loc - mai mult evocate decât prezente în roman, tot felul de conflicte.

Relu Golea este, cu toate astea, un personaj mai complex decât am putea crede. El a scris de-a lungul anilor o cantitate imensă de romane, ba chiar se pare că există o întreagă teleologie a operei sale („am ajuns să aflu că romanele vieţii mele vor fi cu totul treizeci şi şase de cărţi conţinând fiecare între două sute cincizeci şi şase sute cincizeci de pagini”). Romanele lui Golea, aşternute de mână pe metri cubi de hârtie, sunt scrise ilizibil, astfel că nici autorul lor nu le mai poate descifra şi nu mai ştie ce conţin. Excepţia o constituie o carte pe care mama lui, Felicia, i-a dactilografiat-o şi pe care Relu încearcă, fără succes, s-o publice la editura Calende (aluzie clară la inutilitatea demersului), instituţie peste care domneşte docilul scriitor-activist de partid Gheorghe Restoiu - probabil trimitere satirică la o binecunoscută figură publică vremurilor noastre).

Cursul liniar al vieţii lui Relu Golea se schimbă atunci când îl reîntâlneşte pe un vechi prieten, Andrei Ilieş, care îl ia să lucreze cu el la Unitatea de Prefabricate şi Construcţii Metalice a Cooperativei Glina. Ilieş e o figură insolită - perpetuu student (la medicină, la politehnică, la teologie) el e totuşi omul de acţiune cu un plan clar de viaţă. Celor doi prieteni li se alătură la Unitate şi Laur, vărul mai tânăr al lui Relu, personalitate turbulentă şi iraţională prin excelenţă, bolnav psihic cu acte (ni se explică la un moment dat). Se construieşte astfel un trio pus pe rele, în care Andrei este strategul, Laur, elementul imprevizibil şi disruptiv (un fel de Kramer, dacă discutăm în termeni seinfeldieni) şi Relu, cel care spune povestea. Planul se conturează limpede: cei trei vor profita de absenţa lui moş Victor Gomoiu şi vor devaliza Unitatea, vor vinde tot ce se poate vinde, iar cu banii luaţi vor plăti o călăuză din Timişoara care să-i ajute să fugă din ţară. În noaptea jafului, Relu şi Andrei îl găsesc mort pe Gomoiu (întors probabil mai devreme de la nunta la care plecase) şi nu vom afla niciodată dacă l-a omorât Laur sau chiar Viorel, fiul victimei. Oricum, nu-i timp de multă reflecţie - Relu, Andrei şi Laur ajung, cu banii luaţi pe mărfurile furate, la Timişoara, unde se instalează în apartamentul lui Pepino, călăuza care, speră ei, îi va duce în mult-visatul ţinut de verdeaţă şi răcoare.

Pepino lipseşte de acasă zile întregi, iar viitorii fugari îl aşteaptă ca pe Godot, timp în care se fac un adevărat ménage à quatre cu Steluţa, soţia acestuia, surdo-mută, mamă a unui copilaş mereu murdar şi plin de muci. Soseşte şi Viorel (fără să pară a intui ce se întâmplase în lipsa lui). Lovitură de teatru - Laur fuge cu Steluţa şi cu toţi banii, dar nu-i timp pentru pedepsirea vinovatului, căci începe revoluţia din decembrie 1989.

E momentul în care existenţa ficţională pare a se intersecta cu evenimentul istoric. Golea e martorul unor scene de mare violenţă şi pescuieşte din Bega un exemplar din celebrul Omagiu, cel cu textele dedicate lui Nicolae Ceauşescu de bravii noştri intelectuali. Planurile de evadare din ţară se dizolvă sub acţiunea noilor evenimente. Revenit la Bucureşti, Relu Golea o reîntâlneşte pe Ortansa, vagă iubită a lui Viorel Gomoiu, pe care o cunoscuse la Unitate. Ortansa e o alcătuire ciudată, un fel de hermafrodit, cu preferinţe sexuale neclare, dar asta nu pare să-l supere pe Relu, care, în felul lui elaborat-naiv o iubeşte (cei doi se căsătoresc şi au chiar şi un copil). Mai mult, Ortansa e un fel de geniu bun, ea fiind singura în stare să descifreze manuscrisele prolificului prozator şi este chiar poetă şi publicistă. Ni se transcrie începutul unuia din aceste manuscrise, care se dovedeşte identic cu chiar începutul cărţii de faţă. Asta nu mai miră decât pe puţini din cititorii de azi - Radu Aldulescu scrie o proză evident corintică, în care autorul nu mai are puteri absolute asupra personajului (la modul eu te-am făcut, eu te omor), ci ajunge să fie el însuşi creaţia acestuia.

Relu Golea pare să se fi aşezat, în sfârşit - încep să-i apară cărţile, scrie în presă (la azi uitatele Baricada sau Dreptatea), e, în aparenţă, om la casa lui. E totuşi, să nu uităm, vorba de un personaj aldulescian, aşa că îl apucă pe nepusă masă dorul de ducă şi pleacă pe litoral în căutarea lui Laur. De aici ar putea începe un nou roman, nu-i aşa?

Cine a citit şi alte cărţi ale lui Radu Aldulescu regăseşte (şi) aici lumea violentă şi întunecată populată de indivizi conduşi mai mult de reacţii la stimuli decât de raţiune. Relu, Andrei şi, mai ales, Laur, sunt nişte masculi care nu stau mult pe gânduri când le vine vreo idee. Când nu sunt pure obiecte bune pentru satisfacerea necesităţilor animalice (Steluţa), femeile sunt nişte animale ciudate (Ortansa). Nu le acordă nimeni multă atenţie, dar nici ele nu par să fie prea afectate de statutul care le-a fost conferit. Feminiştii ar avea aici o pâine bună de mâncat. Eroii sunt în esenţă amorali, iar dacă reflectează (rareori) asupra consecinţele faptelor pe care le săvârşesc, este mai degrabă din instinct animalic de supravieţuire decât din remuşcare, iar infractorii devin eroi martiri (traficantul Pepino e împuşcat de forţele de represiune la Timişoara).

Cartea e, paradoxal, bolovănoasă şi totodată alertă, când litanie, când roman de acţiune. Autorul e (rar, ce-i drept) sarcastic. În aceste rare momente el devine moralist. Iată cum e redat un moment din agitaţia revoluţionară din 1989 (au sosit ajutoarele):

Carol se sfădi preţ de un minut cu cei care gestionau cutiile alea de carton cu alimente, pană când îşi ieşi din fire şi zbieră ca opărit [...]: Jos comuniştii! Jos muiştii! - şi-şi umplu buzunarele şubei cu pachete de biscuiţi şi napolitane. Libertate! mai strigă înhăţând o sticlă de plastic de Cola de doi litri, pe care o agita deasupra capului: Păcat! Păcat! De sângele vărsat!

Aceste şarje (la care se adaugă şi tot felul de reflecţii căutat-naive ale lui Golea despre modul în care au mers lucrurile după decembrie '89) par a dori să recupereze din amoralismul afişat în prima parte a romanului, ceea ce scade din valoarea cărţii, chiar dacă, pe spaţii mici (ca în citatul de mai sus) succesul de public e garantat. Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare rămâne, în ciuda unor asemenea rateuri, un roman pe care l-am citit cu o deosebită poftă şi în care Radu Aldulescu nu şi-a dezminţit faima de prozator de forţă. Stilul şi construcţia personajelor sunt inconfundabile şi autorul ţine, probabil, la impresia de coerenţă a operei sale. Scurta aluzie autotextuală la Cafanu şi Bajnorică, cuplul (tragi-)comic-fantezist din Amantul colivăresei, strecurată ca din întâmplare, nu poate scăpa cititorului atent.

4 comentarii:

Liviu Drugă spunea...

Si eu l-am citit cu aceeasi voluptate de care vb aici.

Micawber spunea...

@ Liviu Druga

Radu Aldulescu stie cum sa-l atraga pe cititor, asta e clar, chiar daca procedeele pe care le foloseste nu duc intotdeauna de cresterea calitatii.

wasile spunea...

editura calende exista si a fost condusa de actualul patron al paralelei 45, calin vlasie.

Micawber spunea...

@ wasile

Cine stie de o fi avut de impartit autorul cu editura asta si C. Vlasie sau ce polite a vrut sa le plateasca... discret :)