20 februarie 2011

☺☺☺ Doina Ruşti - Cămaşa în carouri şi alte 10 întâmplări din Bucureşti

Kramer (e vorba desigur de personajul din Seinfeld) are un sacou înzestrat, crede el, cu proprietăţi magice, care îl face irezistibil în faţa femeilor pe cel care îl poartă. De fapt nici nu contează dacă haina are darul acesta, e important ce crede Don Juanul newyorkez. Aşa şi în literatură, important e să-l faci pe cititor să te creadă, contează mai puţin concordanţa cu realitatea. Am ales introducerea asta la volumul de proză al Doinei Ruşti, Cămaşa în carouri şi alte 10 întâmplări din Bucureşti (Polirom, 2010), desigur pentru că în el apare (şi) un obiect vestimentar leitmotivic căruia autoarea pare să dorească să-i ataşeze o semnificaţie mai adâncă decât epiderma.

Cămaşa în cauză („în carouri făcute din linii albe şi gri pe fond roşu, o cămaşă moale, dintr-un finet subţiat acum de spălări şi uşor decolorat, atât cât să se aşeze culorile, mai ales roşul, predominant şi luminos“) i-a aparţinut unui anume Iulică, un tânăr student diabetic mort în somn în urma unui infarct. Obiectul vestimentar e descoperit, printre alte obiecte rămase după răposat în casa din cartierul mărginaş Andronache, de Lori, vara acestuia. Aflăm asta din povestirea centrală a volumului (intitulată - se mai miră cineva? - chiar Cămaşa în carouri), unde se torc (ţes?) câteva din firele care asigură coeziunea tematică a cărţii şi fac legătura cu celelalte povestiri. Aici e locul în care apar primele falii ale realităţii, primele semne ale unor fenomene fantastice care se vor manifesta cu frecvenţă şi intensitate variabile pe parcursul celorlalte proze. Lori poartă o vreme cămaşa lui Iulică, iar asta pare să-i dea o sensibilitate specială, o clarviziune anume, în limite destul de cuminţi însă. Mai puţin cuminţi sunt peripeţiile altora, de pildă ale papagalului Jojo, pasărea unei doamne din acelaşi cartier Andronache, moartă şi ea în momentul naraţiunii. Pasărea asta e de fapt o entitate malefică, în corpul ei aflându-se claustrat sufletul unui puber, Marian, care murise dintr-o căzătură (accidentală sau nu, nu-i clar) şi tot ea e cea care, strecurându-i o pastilă din infamul medicament Avandia, e cea care i-a provocat şi lui Iulică infarctul fatal.

În restul cărţii ni se înfăţişează un inventar limitat de personaje care se învârt într-un spaţiu destul de bine delimitat din centrul Capitalei. Ema, o adolescentă destul de răsfăţată, are un început de idilă cu Vicenţiu, tânăr actor, care are o căţeluşă (Mami) al cărei nume provoacă confuzie. Cristian îşi dă rendez-vous la Universitate cu Madi, dar pe biata fată o calcă un automobil, tocmai când, zărindu-şi prietenul, îl striga pe nume. Strigătul respectiv va rămâne să cutreiere prin paginile volumului şi varii personaje îl vor auzi în diferite ocazii ca pe un fel de moroi expresionist care n-a avut parte de un Munch să-l pună în ramă. Că tot ziceam de spaţiu, autoarea pare să vrea să se joace cu continuumul spaţio-temporal mai ceva ca Einstein sau - ca să venim mai aproape de casă - decât Mircea Eliade. Ieşind din apartamentul ei de pe Dacia pentru a merge la întâlnirea cu Vicenţiu, Ema se pomeneşte în plin secol al XVIII-lea, unde alcătuieşte un dublet al Bojorinei, bucureşteancă iubăreaţă, măritată cu zidarul Leţu, dar şi amantă a unui mărgelar. Ema intră ocazional în conflict cu Bojorina, apariţie de rău augur precum domnişoara Christina a lui Eliade.

Am pomenit deja de două ori numele lui Mircea Eliade şi n-a fost deloc la întâmplare. Proza fantastică pe care o scrie Doina Ruşti e în descendenţa unor nuvele eliadeşti. Descendenţa e de-a binelea epigonică. În Un sfert de oră apăsător, o elevă de liceu, Monica, se trezeşte blocată într-o capcană temporală din care nu reuşeşte să scape multă vreme şi e confuză mai ceva ca Gavrilescu din La ţigănci. Noroc că autoarea are inteligenţa să declare că situaţia seamănă cu cea din celebrul film Groundhog Day (sau, completez eu, cu cea din nenumărate alte filme de notorietate variabilă). De Eliade ne mai aminteşte şi insistenţa pe spaţiul bucureştean, ecranul pe care se proiectează peripeţiile fantastice ale personajelor. Interesant este că acest cadrul nu e bidimensional, ci are adâncimea istorică dată de poveşti precum cea a Emei-Bojorina de care am pomenit deja sau istorii ca cea a lui Iane Farmacistu, un personaj din Bucureştii de veac XVIII, contemporan cu chirurgul Agnetei Pleijel despre care am scris mai demult aici.

Se conturează imaginea unui volum de proză înzestrat cu prea puţină originalitate tematică, situat în siajul unui prozator respectabil (Eliade), dar datat şi cu limitele lui. Din fericire, impresia proastă e într-o anumită măsură contracarată de rafinamentul stilistic incontestabil al textului:

Pe sub copertina verde trecea o adiere de petunii şi-n dreapta se vedea strada Batişte, îmbrăcată în aramă. Ema se uită din nou spre Vicenţiu. De sub sprâncene îi cobora un strat de brumă, până în rădăcina genelor. Era un bărbat frumos, înfăşurat în umbra copertinei, şi privindu-l de sus îşi dădu seama că terasa clocotită de căldură şi de fâşâitul cozilor nevăzute, care se legănau insinuant deasupra lor, era acum singurul loc de pe pământ.
„Mă îndrăgostesc“, îşi spuse, iar pânza verde de deasupra terasei vibră discret. (Deznodământul unei zile de iulie)

Una peste alta, Cămaşa roşie... e cartea unui prozator matur şi care stăpâneşte tiranic sculele meseriei. Pe celălalt taler al balanţei stau însă lipsa de originalitate tematică şi epigonismul şi - din păcate - marfa care stă pe tasul acesta trage mai tare în jos.

8 comentarii:

anca giura spunea...

Bravo, gândim la fel( de data asta!:)) Am scris şi eu despre roman.

http://evaziunispontane.blogspot.com/2011/02/bagheta-doinei-rusti.html

Wilkins Micawber spunea...

@ eva

Se pare intr-adevar ca am avut unele intuitii comune despre scrierile Doinei Rusti (eu n-am citit nimic altceva decat Camasa in carouri...), poate cu deosebirea ca eu mi-am exprimat, ca de obicei, mai direct nemultumirea. Asta poate si pentru ca n-am citit interviurile autoarei, cine stie, poate m-ar fi induiosat si mi s-ar fi muiat inima de cititor cu capul, dar asa... :)

anca giura spunea...

Aţi fost un pic macho...:) Am înţeles unde bateţi: ,,citiţi cu capul...''spre deosebire de mine care citesc hormonal.Insinuaţi că sunt guvernată prea mult de Lună? Păi, ia mai gândiţi o dată tot cu capul. Doar nu toate femeile vom fi fiind la fel:) Să ştiţi că îmi pot stăpâni sentimentele raţional. Pe cele rele mai ales...în schimb, în privinţa celor bune mă las benevol dominată de ele. Doar atunci (şi doar de acestea) pot fi dominată. :)

Wilkins Micawber spunea...

@ eva

Nici pomeneala de asa ceva. Departe de mine de a intra in conotatii sexiste cu interlocutorii mei - poate m-am exprimat eu incoerent, dar nu vroiam decat sa spun ca ma intereseaza prea putin spre deloc iesirile extraliterare/mondene ale autorilor cartilor despre care scriu pe blog. Textul si numai textul, daca intelegeti unde bat. In rest, nu ma indoiesc ca autorii in cauza sunt si ei, ca toata lumea, mai mult sau mai putin simpatici, ii supara sau nu vezica biliara, voteaza sau nu cu Basescu (desi daca da, e cam sinistru), sunt zgarciti sau darnici si tot asa und so weiter.

anca giura spunea...

Artă pentru artă, prin urmare? Judecăm doar textul şi numai pe el. De acord, dar acesta este un pricipiu Modern.( Ni se va imputa că suntem old fashioned.) Abordările post-Moderne desfid puritatea actului estetic. Ele contează pe hipertext, pe infratext pe subtext, pe metatext pe intertext, şi dacă nu ne era suficient şi atâta...pe promovare. Pe Sfânta Promovare! Pe marketing cultural( interviul ca specie ţine de acesta din urmă)...:)

Când am pomenit de interviu, aşadar, am fost ironică, desigur...( m-am descris la profil ca fiind funciarmente astfel: ironică.)

Wilkins Micawber spunea...

@ eva

Va multumesc pentru prelegere, desi parca ajungea o maciuca la un car de oale. Macar acum stiu si eu, precum dl. Jourdain al lui Moliere, ca faceam proza (adica eram modern) fara s-o stiu (adica sans le savoir).

Cat despre ironia cu interviul, ea a fost probabil atat de subtire incat mi-a scapat. Ma consolez cu gandul ca n-ar fi prima data cand imi scapa ceva.

anca giura spunea...

Voila! Vive la sainte ironie, donc! :)

Jean-Baptiste Poquelin Moliere vous dites? Oh, mon Dieu, que j'adore son ironie!

( ...are fraza aceea... terrible... din ,,Doctor fără voie''(o ştiţi?): ,,Şi medicina unde-i?'')

Pe graseierea viitoare atunci! :)

Wilkins Micawber spunea...

@ eva

Nu ma simt foarte in largul meu in universul asta frantuzesc, darce-i al lor e al lor.