☺☺ Paul Cernat, Andrei Ungureanu - Războiul fluturilor

Paul Cernat şi Andrei Ungureanu, autorii romanului Războiul fluturilor (Polirom, 2005), par de la bun început să nu lase nimic la voia întâmplării. Decişi să scrie povestea confruntării pe viaţă şi pe moarte dintre cele două mari diviziuni tradiţionale (deşi nu neapărat acceptate de taxonomia modernă) ale ordinului Lepidoptera, fluturii de zi şi fluturii de noapte, cei doi desfăşoară de la bun început o maşinărie romanescă menită parcă să-l intimideze pe cititor. Ca să rămânem în sfera zoologiei, e ca la acele animale care au un aspect ameninţător pentru a-şi deruta inamicii naturali. Subintitulat Traducere şi adaptate liberă dintr-o limbă necunoscută, romanul trădează intenţia scriitorilor (chiar şi asumat-derizorie) de a-şi vinde scrierea pe post de marfă superioară, care nu-i de nasul oricărui degustător de literatură. Pentru a pune lucrurile în bună ordine, prozatorii pun în capul cărţii un aşa-numit Manifest lepidopteric, în care polemizează cu (zic ei) stereotipurile care dictează modul în care e percepută lumea fluturilor. Nici nu treci bine de introducerea asta, că ai parte de Organigrama Ordinului Lepidopteria, o taxonomie sui generis a celor două state care se vor confrunta în carte, Regatul Fluturilor de Zi şi Imperiul Fluturilor de Noapte.

Folositoare introducere, va recunoaşte cititorul onest, care află de aici care sunt personajele principale ale poveştii. Conducătorii supremi ai diurnilor sunt: admiralul Nelson-Vanessa Atalantul, împreună cu soaţa lui Regina Vanessa Cardui, zisă Madame Butterfly, prinţul regent, regişorul Toni-Poliomnatus Icarus, principesa regentă nubila Reginiţă Enigel (mademoiselle Butterfly), deţinătoarea formulei magice a Zi şi de Noapte. Din echipa nocturnilor se disting împăratul Saturnia Pyri, mai-marele tuturor fluturilor, zis şi Ochi de Păun al Nopţii fără de Capăt, soţia imperială fără statut de împărăteasă Noctua Electa (cunoscută şi sub numele de Marea Molie), împreună cu un personaj previzibil malefic, premier şi prim-vrăjitor al Curţii, Acheronia Atropos, alias Cap de Mort, Sfinxul sau Striga. Am reprodus, dacă se mai întreabă cineva, ortografia şi terminologia folosite în carte. Conducătorilor li se alătură numeroase alte entităţi, nobilime artropodă şi oameni insecte de rând şi ni se prezintă organizarea lor socială care - previzibil - o mimează satiric pe cea a societăţii umane.

Acum că a fost strigat catalogul poate să înceapă povestea. Paul Cernat şi Andrei Ungureanu insistă că ei spun o poveste („A fost sau nu adevărat, nu vom şti niciodată...“ începe o poezie care deschide acţiunea şi ale cărei versuri rezumă, anticipativ, acţiunea cărţii şi dau titlurile capitolelor care vor urma). De aici începe marea forfoteală sau mişunare-viermuire-roială, ca să redau o parte a seriei sinonimice şi să mă menţin în aria tematică a operei. Fluturi care de care mai feluriţi, cu nume exotice şi colorate, cu apucături fistichii, se vor confrunta, vor lupta, se vor nimici şi se vor angaja în tot felul de intrigi rocamboleşti şi greu de urmărit. Reginiţa (sinistru diminutiv, parcă luat din neinspiratul lexicon al lui Marin Mălaicu-Hondrari) va fi răpită de Cap de Mort, Regina o va ucide pe Catocala Electa, prima amazoană imperială, se va vărsa aşadar mult sânge (de fapt, probabil, hemolimfă) şi se vor produce răsturnări de situaţie. Cine să le mai ţină şirul... deşi autorii introduc un fel de personaje-martor, licuricii, care joacă rolul reporterilor moderni şi transmit evenimentele la cald. Textul e întortocheat, cu multiple aluzii şi jocuri intertextuale, cu trimiteri care se întind de la Mioriţa şi poeziile lui Alecu Văcărescu până la creaţia celebrului M. Cărtărescu. Construcţia e barocă, lucru dovedit nu doar de o mare bogăţie de detalii şi citate (pseudo)savante, ci şi de simetria pe care se bazează întregul conflict. Toate acestea dau o iluzie de coerenţă pe care cei doi romancieri par să dorească să o submineze în permanenţă. În mod caracteristic, la sfârşitul cărţii găsim o bibliografie de lucrări inexistenre, cam ca în Bibliografia generală a lui Mircea Horia Simionescu, dar fără harul acesteia.

Sigur că nu mai contează cine câştigă războiul, autorii au ambiţii mult mai mari („şi cărţile erau fluturi diurni şi nocturni ai minţilor omeneşti, iar minţile omeneşti erau fluturi diurni şi nocturni ai Minţii Cereşti“). Din toată babilonia asta a ieşit o carte destul de proastă, un fel de amestec de benzi desenate japoneze cu accente gotice care lasă o pronunţată senzaţie de kitsch. Tentativele de distanţare autoironică nu reuşesc să salveze mare lucru. Războiul fluturilor face parte din numeroasele scrieri fantastice ale ultimului deceniu, care, bântuite sau nu de lipsa originalităţii, nu vor lăsa probabil nicio urmă sesizabilă în istoria literaturii. Nu ştiu cum au colaborat Paul Cernat şi Andrei Ungureanu (nici măcar despre modul în care scriau autori mult mai valoroşi, precum Ilf şi Petrov, nu ştim mare lucru, deşi mărturii există), dar probabil nici nu sunt mulţi cititori curioşi să afle.

Fact checking

Specialiştii vor fi probabil oripilaţi să vadă cum scriu prozatorii numele latineşti ale insectelor (cu denumirea speciei cu majuscule şi cu numeroase inexactităţi ortografice). N-o să aflăm probabil niciodată dacă a fost un simplu procedeu stilistic sau dacă cineva pur şi simplu nu şi-a făcut temele la biologie.