duminică, 14 februarie 2010

☺☺☺ Mircea Anghelescu - Mistificţiuni

Mircea Anghelescu a inventat în aparenţă un cuvânt (mistificţiuni) şi l-a folosit ca titlu de carte (Editura Compania, 2008) pentru a scrie despre „falsuri, farse, apocrife, pastişe, pseudonime şi alte mistificaţii în literatură”. Categoria, eterogenă la prima vedere, e de fapt destul de unitară dacă o subsumăm conceptului de fals. Mistificţiunile sunt aşadar cazuri de fals în literatură, dar şi în domenii context precum istoriografia.

Cel mai cunoscut tip de fals literar (dar şi ştiinţific, de altfel frecvent întâlnit în lumea noastră academică) este plagiatul. În literatura noastră cea mai cunoscută afacere de plagiat este, desigur, dosarul Caion, în care un obscur şi mediocru publicist, C. A. Ionescu, îl acuză pe Caragiale că ar fi plagiat drama Năpasta după o piesă a dramaturgului maghiar Kemeny sau după Puterea întunericului a lui Tolstoi. Mircea Anghelescu nu putea omite acest caz celebru şi îl prezintă pe larg, neomiţând desfăşurarea procesului (Caragiale e apărat de Delavrancea) sau reacţiile din presa vremii.

Textele apocrife (termenul trimite la filologia biblică) sunt falsuri de altă natură, reprezentând scrieri atribuite cuiva, fără certitudinea că i-ar şi aparţine. Anghelescu discută cazul aşa-ziselor cărţi găsite. Nu ştiu cum se face, dar scriitorii găsesc mereu câte un text pe care se simt datori să-l publice, evident cu modestia de a nu şi-l asuma. Paşoptiştii noştri (caz mai puţin cunoscut) găsesc destule asemenea texte. Cazul emblematic este cel al lui Cântării României, lucrare apărută în jurul anului 1850 şi care apare iniţial fără semnătură într-o revistă franţuzească, sfârşind prin a-i fi atribuită lui Alecu Russo. Printre serendipitoşii găsitori de manuscrise de la noi se numără Negruzzi, Hasdeu şi, mult mai recent, Călinescu (Scrinul negru). Desigur, e vorba de un procedeu literar şi nu de plagiat. Tot din categoria apocrifelor ar face parte şi „parodiile, glumele şi farsele din lumea literelor” Efervescenţa de idei şi confruntări din ultimul pătrar al secolului al XIX-lea a produs multe asemenea isprăvi. Memorabilă rămâne farsa pe care le-o joacă Hasdeu (nu Haşdeu, cum scriu unii) junimiştilor. El publică sub pseudonimul P. A. Călescu (!) chiar în Convorbiri literare, portdrapelul Junimii, poezia numită La noi... Şi de parcă farsa din pseudonim, neobservată de altfel înaintea publicării, n-ar fi fost de ajuns, poezia cuprinde, în acronim, sintagma „la Convorbiri literare”.

Părăsind domeniul creaţiei literare, Mircea Anghelescu abordează şi chestiunea mistificărilor istoriografice. Culmea e că la noi cele mai cunoscute asemenea mistificări sunt cele involuntare. Cei pasionaţi de istorie cunosc cazul aşa-ziselor capitulaţii, tratate pe care le-ar fi încheiat principatele româneşti încă din zorii existenţei lor (secolele XIV - XV) şi prin care Poarta le garanta autonomia. În realitate, aceste documente sunt simple... ficţiuni. Tot o ficţiuni sunt testamentul lui Ştefan cel Mare sau un document chiar mai spectaculos, atribuit unui anume Huru, canţălar al lui Dragoş Vodă. Naive ca factură şi suspecte pentru orice începător în ale filologiei române, aceste documente fac carieră în epoca romantică, moment în care se simţea nevoia impulsionării contemporanilor prin apelul la figurile legendare ale înaintaşilor.

De dimensiuni mici, volumul lui Mircea Anghelescu e foarte dens şi prezintă o mulţime de cazuri, pe căprării şi sortimente. Exemplele nu sunt luate numai de la noi, ci şi din alte arii culturale, iar aparatul teoretic e surprinzător de articulat, dacă ţinem seama de gustul publicului general. Cartea e nu numai instructivă, ci şi plăcută la citit, în ciuda bogăţiei de informaţie. I-am dat numai trei smiley-uri pentru că se adresează unui public niţel mai restrâns, altfel patru i se cuvin cu prisosinţă.

Niciun comentariu: