5 septembrie 2007

☺☺☺☺ Horia Gârbea - Crime la Elsinore

Nu-mi place teatrul, cel puţin latura lui de „artă a scenei” mă lasă revoltător de indiferent. Asta nu înseamnă că-mi displace să citesc teatru (după cum îmi place să citesc orice fel de text, numai să-mi spună ceva, să facă clic, acolo, să mă incite - mi s-a reproşat că prea citesc pentru plăcerea textului, dar asta e deja altă poveste). Acum mi-a căzut în mână un roman (i-as zice chiar „romănaş”, că e foarte zvelt) despre teatru, mai precis despre lumea teatrală (Horia Gârbea - Crime la Elsinore, Cartea Românească 2006).

E o satiră a micului univers al oamenilor de teatru, un teritoriu, o ştiu până şi profani ca mine, pe cât de mic, pe atât de bântuit de furtunile vanităţilor personale. Este povestea montării unei piese-colaj din dramele shakespeariene numite Crime la Elsinore, la un teatru din binecuvântata urbe Călăraşi (alintat, de cunoscători, cu rima Călăraşi/Mai mult praf decât oraş, de bună seamă pentru nesfârşitele furtuni sahariene dezlănţuite des pe uliţele... pardon, bulevardele localităţii). Demiurgul montării cu pricina este maestrul Ivan Cosma („celest regizor şi director de peşteră culturală”). Termenul de „maestru” poate să ne ducă cu gândul şi la ilf-petrovianul Ostap Bender, el însuşi maestru al marilor combinaţii (să nu uităm că în Douăsprezece scaune Bender ocupă vremelnic postul de pictor de decoruri al unei trupe de teatru). Cosma se dă de ceasul morţii să pună în scenă la teatrul de pe malul Borcei struţo-cămila în chestiune pentru a rupe gura târgului, recte a Bucureştilor şi, implicit, a întregii ţărişoare. E secondat de camarazi de arme pe măsură: actorul Iacint Manoil („Era ştiut că Iacint Manoil are succes la femei. Era atât de urât, că le impresiona. Şi atât de direct în prostia lui, că părea sincer") sau maestrul coregraf Sasu („Sasu avea marele avantaj că nu-şi dorea niciun fel de glorie. Mult mai pragmatic, avea un singur dor: să bea cât mai mult whisky amestecat cu Martini alb.”) .

Pentru a­-şi atinge scopul, diabolicul Cosma pune în mişcare mecanismul maşinăriei culturale (e ştiut că arta costă bani, iar banii trebuie să-i şi dea cineva) şi îl momeşte pe un oarecare Camil Deleanu, ins în definitiv onest şi sincer, poate singurul cu calităţile astea din întreg romanul. Deleanu însă ajunge ditamai viceprimarul, demnitate din vârful căreia omul cedează şi scapă caşcavalul din cioc, mai ceva ca-n fabula lui Esop.

Vom găsi în Crime la Elsinore tot felul de alte personaje pitoreşti (Motancea, prietenul lui Deleanu, convins de Cosma că are talent actoricesc şi distribuit în piesă, regizorul Viktor Fuss, plecat pe vremuri din ţară, acum reîntors, călare pe caii gloriei internaţionale, sau figurile feminine Ana şi Aluniţa, vaşnice reprezentante ale eşalonului funcţionăresc chemat să distribuie subvenţiile culturale). E o galerie de portrete schiţate fără pic de simpatie: personajele lui Gârbea sunt urâte şi pe dinafară, şi pe dinăuntru (e aici un soi de clasicism), iar autorul nu le menajează niciun moment, administrându-le doze masive de sarcasm. Nu lipsesc pasajele antologice, precum acela legat de consecinţele deciziei lui Camil Deleanu de a instala la primărie amortizoare care făceau imposibil trântitul uşilor:

La primărie însă, neputinţa de a se răcori trântind uşa sporea nervii angajaţilor şi amplifica alte manifestări zoologice. O funcţionară de la serviciul de mediu, nemaiavând vorbe, scuipase o babă reclamagioaică. Trebui dată afară, baba reclamase ofensa până la primul-ministru, şi cum funcţionara avea trei copii şi niciun bărbat, fu reangajată pe post de femeie de serviciu. După două zile în noua funcţie, sclipirile de satisfacţie din ochii fostelor colege o făcuseră să se spânzure acasă cu cablul de la telefon. Bine că nu în primărie, ziseseră toţi, mai sunt şi femei cu bun-simţ!

Autorul, care nu ezită să folosească tot soiul de regionalisme, multe din ele zemoase şi muşcătoare (drugăleaţă, limboată, a ghilosi, fofelniţă, târtoşă etc.) ne face surpriza de a ataşa, la sfârşitul cărţii, un glosar în care aceste cuvinte sunt explicate. Nu m-ar mira ca unora procedeul glosării să le apară rebarbativ. Dacă ţinem însă seamă de faptul că Gârbea e înainte de toate un clasic (satira e o formă clasică!), tehnica nu ne mai surprinde într-atât - autorul, după ce a stigmatizat vicii şi a caricaturizat indivizi, face şi lucrare pedagogică cu cititorul.


Ca să închei: o carte delicioasă (care se adaugă unei alteia a autorului, despre lumea literară, Căderea Bastiliei), mă felicit pentru inspiraţia de a o fi cumpărat, ba chiar şi citit, căci între una şi alta distanţa e uneori considerabilă.

10 comentarii:

Anonim spunea...

Ma baieti, Girgea un clasic.... Ce-i aici, Cenaclul Flacara? Da, aatira e un gen clasic, dar Girbea nu scrie satire, ci amesteca in sulfuri. Ia intrebati-l sa vedeti ce zice.

Wilkins Micawber spunea...

S-o luăm sistematic.

În primul rând, nu sunt „măi băieţi”, dar asta e o chestiune de (lipsă de) stil pentru care nu vreau să-i port pică autorului comentariului.

În al doilea rând, bănuiesc că întrebarea despre defunctul Cenaclu Flacăra era una retorică, aşa că trec peste ea.

În al treilea rând, e „satiră”, nu „aatiră”, cum scrie distinsul comentator.

În al patrulea rând, pe autorul romanului îl cheamă Gârbea, nu „Girgea”.

În al cincilea rând, nu mi-am propus să le cer părerea autorilor despre care postez opinii.

În... ultimul rând, nu este obligatoriu să fiţi de acord cu opiniile mele, dar, fiind blogul meu, vă pot obliga oricand să vă exprimaţi civilizat (de pildă, limitându-vă posibilitatea de a comenta).

Anonim spunea...

interesanta selectie a lecturilor; cum oare are ea loc :-) ?

altfel, pacat de poanta cu cornetele din motto, e cam prea-supra-explicata ...

Wilkins Micawber spunea...

Iata o intrebare buna. Ne putem gandi ca selectia are loc astfel incat sa nu fie comentate numai scrieri care apartin in mod vadit canonului agreat (sau, daca vrem, cu un barbarism, mainstreamului). Nu-s sigur ca acesta e criteriul, poate aveti dumneavostra o idee mai buna.

Cat despre 'poanta cu cornetele', o fi ea 'prea-supra-explicata', dar nu-i vina mea - n-am facut decat sa citez din folclor.

Anonim spunea...

Draga domnule blogger micawber,
Eu va multumesc pentru comentariul pertinent, exact şi elogios la cartea mea "Crime la Elsinore". Dar trebuie să constat că ati fost nedrept cu cartea dnei Annie Bentoiu "Timpul ce ni s-a dat", ambele volume fiind o mărturie impresionantă a unei scriitoare şi traducătoare de mare rafinament despre vremurile cumplite trăite de ea pe nedrept. Sper să reluaţi lectura. Cu bine, Horia Gârbea

Wilkins Micawber spunea...

Stimate domnule Garbea,

Vechea pilda cu cuptorul lui Nastratin Hogea ne arata foarte plastic ca te poti stradui sa-i multumesti pe toti, dar cu ce rezultate... e de discutat.

Comentariile mele fiind cele ale unui marunt cititor, nici nu ma astept ca ele sa reprezinte un model de obiectivitate...

Cat despre d-na Bentoiu, nu i-am contestat niciun moment valoarea memorialistica a scrierii si cu atat mai putin valoarea de traducator. N-am facut decat sa exprim o serie de rezerve cu privire la felul in care d-sa alege sa comenteze unele din evenimente (mai ales unele mai apropiate de zilele noastre). Recunosc, nu am citit primul volum, poate ca acela nu are carentele celui de al doilea, dar asta nu poate constitui o scuza pentru autor sau editor. Cu privire la recititul cartii, e mereu lor de asemenea revizitari, timp sa avem si pofta de lectura.

rasul_linxul spunea...

Crime la Elsinore de Horia Garbea este un roman care se citeste usor prin faptul ca ironia, satira , sarcasmul sunt facile. Umorul (pentru cine il gusta pe cel al lui Garbea) pare brut, necizelat, intentia de a face umor fiind de fapt a unui amator intr-ale rasului. Formularile si cateva intorsaturi de limbaj mai interesante mai reusesc sa mascheze natura diletanta intr-ale rasului, si chiar a ironiei. De fapt , romanul lasa senzatia ca pe masura ce-l scria, creatorul isi imagina, ca un dramaturg ce se gandeste la public, cum noi ne vom distra copios prin faptul ca a scris el “jubilatia vecina cu orgasmul ce se vadea in ejaculare de laude nemasurate” , sau “mataranga” sau “bambilici sexual”, de parca tot publicul ar gusta umorul “de bloc”. De fapt intregul roman se vrea a fi scris in ton glumet, dar pare ca e si singura solutie gasita pentru a compensa lipsa de stil. Personajele sunt prezentate caricatural, si pentru claritate naratorul traseaza scurte descrieri destul de ponosite, ne mai lasandu-ne si noua nimic de interpretat (ca si cum ar fi vrut sa fie sigur ca nu receptam gresit :( ). Ironia se bazeaza doar pe diferenta dintre aspiratii si pretentii (clasic) dar cam atat, pe toata lungimea romanului. Umorul de limbaj e stangaci, uneori prelungit inutil, doar, doar om rade… Romanul este inchis, parca prea autosuficient, adresandu-se cu sarcasm unei asa zise lumi a teatrului, dar care nu pare sa aiba repercursiuni majore in societate, deci cam inutil sarcasmul, sau cum bine zicea Cosmin Ciotlos, in Romania Literara, “…imposibil de extins sociologic sau de conectat la vreo realitate.” Romanul nu e nici savuros, nici ironic si ascutit, doar caricatural si sarcastic. Ultimele doua – ponosite si fara note mai acute, dar despre cum ironia e fina sau nu, umorul cu gust sau nu, discutia e complicata …

Wilkins Micawber spunea...

@ rasul_linxul

Discutia - admiteti si dvs. - e destul de lunga si nu stiu daca o sa ajungem vreodata la o concluzie comuna.

As observa totusi ca reprosul dvs (acela ca romanul - sau lumea teatrului, nu mi-a clar din ce scrieti - nu are "repercursiuni majore in societate") e incorect si trimite oarecum la argumente pe care critica oficiala le aducea pentru a desfiinta carti in plina epoca a realismului socialist. O carte e sau nu buna nu pentru ca abordeaza teme cu sau fara repercusioni majore in societate.

Si nu uitati - se zice si se scrie "repercusiuni", nu "repercursiuni", asa cum, probabil din graba de a va expune parerile, v-a iesit dvs.

rasul_linxul spunea...

#1 In legatura cu "repercursiuni" - din viteza si sub influenta glosarului :))
#2 Nu, nu cred ca un roman trebuie sa schimbe lumea, sa uneasca tari sau sa indemne masele la munca patriotica :))!!, departe de mine acest gand!!! Adresabilitatea si functia unui roman nu-mi sunt straine. Este vorba de subiectul ales de Horia Garbea in Crime la Elsinore - teatrul din Calarasi si personajele care orbiteaza in jurul acestui "centru"si de tehnica autorului de a fi ironic sau cu umor. Nu ma refer la efectul textului asupra unui anumit cititor, caci reactia sa este strict dependenta de felul in care (eventualul cititor) recepteaza un anumit tip de glume.Tehnica in schimb este apanajul oricarui scriitor, tehnicile (multe)ale umorului fiind universale, dar folosite de fiecare dupa pricepere. Facand o astfel de alegere,-teatrul din Calarasi si personajele "aferente'- autorul diminueaza forta caricaturii, inchizand si aplatizand mesajul. Este ca si cum lipsa de cultura a unei societati (prin lipsa de cultura a unor academicieni cu greutate, a profesorilor, prin lipsa unui interes general pt acest subiect etc etc) ar fi sanctionata caricaturizand un (anume)elev de clasa a X-a dintr-un liceu industrial al unei comune (echivalentul elevului din exemplul meu fiind personajele care traiesc, evolueaza si se raporteaza la valori false si lipsite de autoevaluare etc).Desigur, nu este nevoie (neaparat) de personaje emblematice pentru a structura o ironie reusita, dar tehnica de a caracteriza (ironic) prin "mic" - "intregul" pare sa nu fie, ca tehnica a scrisului si a constructiei ideii, punctul forte al domnului Garbea in romanul Crime la Elsinore. Atunci cand sunt folosite personaje banale sau cu existenta marunta, o ironie mai fina sau un umor mai savuros apar atunci cand personajul are trasaturi, atitudini, credinte care se intalnesc des in lumea reala (si la cititori ) si care sunt supuse apoi unei "intorsaturi" a ideii. De fapt este o tehnica des folosita in stand-up comedy. Prin alternanta de dialog cu interventiile naratorului si autorul Garbea pare sa urmareasca o structura cumva asemanatoare...insa efectul este plat. Daca umorul si ironia se vor construite doar pe baza constructiei personajelor (ca in desene animate),iar rasul ar trebui sa provina din superioritatea cititorului in raport cu personajele (forma cea mai simpla si sigura de a provoca rasul) atunci caracterizarile prea directe ale naratorului fac ca farmecul sa se estompeze. Desigur, umorul pretinde o receptare directa si rapida, dependenta de fiecare cititor si care nu se poate supune analizei, dar tehnica prin care e formult umorul este o alta discutie - vorba autorului Garbea, "Cine publică se expune!".
#3 Felicitari pentru blog, il citesc cu interes!

Wilkins Micawber spunea...

@ rasul_linxul

#1 Se mai intampla.

#2 Mie cred ca tocmai acest lucru mi s-a parut amuzant, aceasta tehnica de pars pro toto, de satirizare a unei intregi lumi pornind de la un fragment destul de putin semnificativ (teatrul din Calarasi). Long story short, se pare ca eu am gustat mai mult umorului lui H. Garbea decat dvs. Umorul e lucru tare gingas si greu de obtinut.

#3 Multumesc, sunteti deosebit de amabil.