☺☺☺☺ Horia Gârbea - Crime la Elsinore

Nu-mi place teatrul, cel puţin latura lui de „artă a scenei” mă lasă revoltător de indiferent. Asta nu înseamnă că-mi displace să citesc teatru (după cum îmi place să citesc orice fel de text, numai să-mi spună ceva, să facă clic, acolo, să mă incite - mi s-a reproşat că prea citesc pentru plăcerea textului, dar asta e deja altă poveste). Acum mi-a căzut în mână un roman (i-as zice chiar „romănaş”, că e foarte zvelt) despre teatru, mai precis despre lumea teatrală (Horia Gârbea - Crime la Elsinore, Cartea Românească 2006).

E o satiră a micului univers al oamenilor de teatru, un teritoriu, o ştiu până şi profani ca mine, pe cât de mic, pe atât de bântuit de furtunile vanităţilor personale. Este povestea montării unei piese-colaj din dramele shakespeariene numite Crime la Elsinore, la un teatru din binecuvântata urbe Călăraşi (alintat, de cunoscători, cu rima Călăraşi/Mai mult praf decât oraş, de bună seamă pentru nesfârşitele furtuni sahariene dezlănţuite des pe uliţele... pardon, bulevardele localităţii). Demiurgul montării cu pricina este maestrul Ivan Cosma („celest regizor şi director de peşteră culturală”). Termenul de „maestru” poate să ne ducă cu gândul şi la ilf-petrovianul Ostap Bender, el însuşi maestru al marilor combinaţii (să nu uităm că în Douăsprezece scaune Bender ocupă vremelnic postul de pictor de decoruri al unei trupe de teatru). Cosma se dă de ceasul morţii să pună în scenă la teatrul de pe malul Borcei struţo-cămila în chestiune pentru a rupe gura târgului, recte a Bucureştilor şi, implicit, a întregii ţărişoare. E secondat de camarazi de arme pe măsură: actorul Iacint Manoil („Era ştiut că Iacint Manoil are succes la femei. Era atât de urât, că le impresiona. Şi atât de direct în prostia lui, că părea sincer") sau maestrul coregraf Sasu („Sasu avea marele avantaj că nu-şi dorea niciun fel de glorie. Mult mai pragmatic, avea un singur dor: să bea cât mai mult whisky amestecat cu Martini alb.”) .

Pentru a­-şi atinge scopul, diabolicul Cosma pune în mişcare mecanismul maşinăriei culturale (e ştiut că arta costă bani, iar banii trebuie să-i şi dea cineva) şi îl momeşte pe un oarecare Camil Deleanu, ins în definitiv onest şi sincer, poate singurul cu calităţile astea din întreg romanul. Deleanu însă ajunge ditamai viceprimarul, demnitate din vârful căreia omul cedează şi scapă caşcavalul din cioc, mai ceva ca-n fabula lui Esop.

Vom găsi în Crime la Elsinore tot felul de alte personaje pitoreşti (Motancea, prietenul lui Deleanu, convins de Cosma că are talent actoricesc şi distribuit în piesă, regizorul Viktor Fuss, plecat pe vremuri din ţară, acum reîntors, călare pe caii gloriei internaţionale, sau figurile feminine Ana şi Aluniţa, vaşnice reprezentante ale eşalonului funcţionăresc chemat să distribuie subvenţiile culturale). E o galerie de portrete schiţate fără pic de simpatie: personajele lui Gârbea sunt urâte şi pe dinafară, şi pe dinăuntru (e aici un soi de clasicism), iar autorul nu le menajează niciun moment, administrându-le doze masive de sarcasm. Nu lipsesc pasajele antologice, precum acela legat de consecinţele deciziei lui Camil Deleanu de a instala la primărie amortizoare care făceau imposibil trântitul uşilor:

La primărie însă, neputinţa de a se răcori trântind uşa sporea nervii angajaţilor şi amplifica alte manifestări zoologice. O funcţionară de la serviciul de mediu, nemaiavând vorbe, scuipase o babă reclamagioaică. Trebui dată afară, baba reclamase ofensa până la primul-ministru, şi cum funcţionara avea trei copii şi niciun bărbat, fu reangajată pe post de femeie de serviciu. După două zile în noua funcţie, sclipirile de satisfacţie din ochii fostelor colege o făcuseră să se spânzure acasă cu cablul de la telefon. Bine că nu în primărie, ziseseră toţi, mai sunt şi femei cu bun-simţ!

Autorul, care nu ezită să folosească tot soiul de regionalisme, multe din ele zemoase şi muşcătoare (drugăleaţă, limboată, a ghilosi, fofelniţă, târtoşă etc.) ne face surpriza de a ataşa, la sfârşitul cărţii, un glosar în care aceste cuvinte sunt explicate. Nu m-ar mira ca unora procedeul glosării să le apară rebarbativ. Dacă ţinem însă seamă de faptul că Gârbea e înainte de toate un clasic (satira e o formă clasică!), tehnica nu ne mai surprinde într-atât - autorul, după ce a stigmatizat vicii şi a caricaturizat indivizi, face şi lucrare pedagogică cu cititorul.

Ca să închei: o carte delicioasă (care se adaugă unei alteia a autorului, despre lumea literară, Căderea Bastiliei), mă felicit pentru inspiraţia de a o fi cumpărat, ba chiar şi citit, căci între una şi alta distanţa e uneori considerabilă.