☺☺Ruxandra Cesereanu - Naşterea dorinţelor lichide

O copertă de un kitsch monumental

Am răspuns zilele trecute unui comentariu la una din postări şi nu ştiu cum a venit vorba de Ruxandra Cesereanu, care îmi era mai cunoscută în calitate de universitar şi de autoare eseuri şi critică decât ca prozatoare. Cumpărasem cu ceva vreme în urmă ultima ei carte, Naşterea dorinţelor lichide (Cartea Românească, 2007), aşa că m-am gândit că n-ar strica s-o şi citesc.

Zis şi făcut. Pornind (pretext pur, aş zice) de la titlul unui tablou al lui Dali aflat în colecţiile Guggenheim, Ruxandra Cesereanu scrie o carte despre „bărbaţi, despre lumea, trupurile şi sufletele acestea”. Subiect minat, orice s-ar zice. Aproape imposibil să-l abordezi fără a călca pe vreo mină ascunsă, plantată fie de feminişti, fie de misogini, fie de pudibonzi, fie de cine ştie adepţi al altor „isme” ale vremurilor noastre. Încerc totuşi o prezentare, limitându-mă strict la latura estetică şi nepropunându-mi să fac niciun comentariu la adresa opiniilor exprimate de autoare.

Primul capitol al cărţii se numeşte chiar Naşterea dorinţelor lichide. El explică ce şi cum cu aceste dorinţe (mai pe limba noastră, e vorba în esenţă de dorinţele de natură erotică - li s-a găsit doar un nume mai artistic). Ni se relatează o mică aventură platonică petrecută la Veneţia, în urma căreia „autoarea” (în fine, entitatea auctorială, ca să nu cădem în tot felul de capcane textuale) se pomeneşte obiect al admiraţiei unui tânăr, care o bombardează ani de zile cu răvăşele în care îşi (de)plânge dragostea neîmpărtăşită. Scrisorile sunt exaltate, de un patetism adesea teatral, căutat, dar în ansamblu capitolul reuşeşte să facă o destul de bună introducere.

Urmează un capitol numit Atingerea, în care iubirea neconsumată continuă să joace rolul principal. Ruxandra Cesereanu ne relatează un joc amoros nevinovat, un fel de iniţiere castă bazat pe cele citite la 16 ani într-o carte de tantra yoga. Meritul autoarei este că nu ne lasă să ne dăm seama dacă are foarte mult umor sau, dimpotrivă, nu are deloc. Capitolul mai conţine şi vreo 40 de pagini de reflecţii condensate într-o singură frază care l-ar face gelos, cred, până şi pe Márquez, cel din Toamna patriarhului (Thomas Mann nici nu mai contează, pare un ageamiu când e vorba de stabilit recorduri la lungimi de enunţ). Trebuie să recunosc - horribile dictu! - că mi-am permis să sar pagini întregi.

Miezul cărţii (Postbărbaţi), dacă pot să-i zic aşa, este o suită de peste 100 de portrete de bărbaţi, fiecare pe câte o pagină, alcătuind un fel de anaforă, căci fiecare portret începe, stereotip, cu vorbele „El era un bărbat...”, după care urmează aşa-şi-pe-dincolo. Este o tipologie bogată şi concisă. Iată cum se prezintă (post)bărbatul cu numărul 74:
El era un bărbat cu ochi atât de frumoşi şi licoroşi, încât îmi venea să îi beau ca pe un rest de seu topit, fiert, zemuit. Nu era deloc ţâcnit, ci molatic, un urs coropolent şi tandru. Mi-ar fi plăcut să îl ating pe păr, dar era mai înalt decât mine şi ar fi trebuie să mă caţăr puţin. Mi-ar fi plăcut să îi şoptesc la ureche vorbe de şagă, dar era mai tânăr decât mine şi nu se cuvenea etc.
Cred că Postbărbaţii reprezintă cea mai realizată parte a cărţii, prin fineţea observaţiei şi precizia detaliului. Mai puţin reuşite sunt însă ultimele capitole: în penultimul, fete şi femei răspund la întrebarea „Ce este un bărbat?”, iar în ultimul, bărbaţii sunt puşi să răspundă la întrebarea „Ce înseamnă a fi bărbat?”. Răspunsurile sunt rareori interesante, iar cele care sunt, par modelate de către autoare.

În concluzie, o carte cu câteva momente bune şi destule mai proaste, mai ales din cauza unui retorism excesiv şi al unui soi de înamorare de propriul scris, dacă tot suntem la d’ale amorului. În fine, coperta (am ataşat poza în stânga acestei pagini) mi se pare de un kitsch monumental. Preferam o reproducere a tabloului dalinian care dă titlul cărţii...