Am tot stat şi am cugetat dacă să cenzurez sau nu titlul volumului de proză al lui Costi Rogozanu Fuck the cool. Spune-mi o poveste (Polirom, 2007) şi m-am decis să n-o fac. La urma urmei, dacă editura îl lasă să treacă, probabil în speranţa că va atrage cumpărători cititori, de ce n-aş aplica apelaşi procedeu pentru sporirea traficului pe blog? Drept e şi că autorul, probabil îngrijorat de efectul pe care l-ar putea produce titlul la unele categorii de lectori, adaugă, cu font de dimensiuni mai reduse, şi liniştitorul subtitlu 10 sinopsisuri cu amor, tristeţe şi alte nimicuri.
Aşadar o (auto)minimalizare (auto)ironică, în definitiv zece bucăţi scurte, pe teme rupte din viaţa oamenilor în jur de 30 de ani, înfipţi cu ambele membre inferioare în solul junei patrii capitaliste. La urma urmei, dacă ar învia, prin absurd, pictorul paşoptist C. D. Rosenthal şi şi-ar repicta celebra Românie revoluţionară, nu e de neconceput că ar înfăţişa-o pe Maria Rosetti cu buricul gol prevăzut cu cercel şi dând un SMS unui membru al guvernului vremelnicesc. SMS-uri dau şi personajele lui Rogozanu din povestioara HP/SMS. J (de la jurnalist, desigur) o bombardează cu mesaje pline de ardoare erotică pe V (Viola), la care ea răspunde cu aceeaşi intensitate amoroasă, ceea n-o împiedică să consume aproape simultan un act sexual cu un alt bărbat. În Exploziv, Berni, angajat la SRI (filaj şi interceptare, aşa că bine informat) o gelozeşte pe Maria şi o aruncă în aer împreună cu Ramon, după care se sinucide. Eroii anilor 2000 trăiesc intens, parcă după principiul work hard,fuck play harder. Traduşi în amor precum Crăcănel, ei nu aşteaptă ca treaba asta să se petreacă, precum în D'ale carnavalului, de prea multe ori (Da, Mangafaua!... Eu... A opta oară tradus), ci trec la acţiune cu mijloace ferme. Trecut-au vremurile vitrionului englezesc al Miţei Baston. Miţele lui C. Rogozanu par coborâte din paginile scrierilor chick lit:
Mi-am luat şi licenţa, cu ceva efort, la „limbi străine“. Sunt traducătoare şi şefă de departament într-o mare companie de produs ambalaje de carton. Câştig 2000 de dolari pe lună [între timp dolarul a devenit desuet, se poartă (i)euro] şi sunt în sfârşit plină de respect faţă de mine. Nu-mi vine să cred, de fapt. Când iau salariul, mă uit în oglindă cu frică şi curiozitate, ca la un manelist care coboară dintr-un Mercedes. (Delete).
Piesa centrală, Fuck the cool, se concentrează pe persoana unui maestru („consilier de cool“) în jur de 50 de ani, „un soi de filozof al religiei showbizului, un fel de Constantin Noica de Nereju“, care devine cel de al treilea vârf al unui triunghi amoros, alături de soţia lui tomnatică şi de o tânără discipolă, Andra. Satira e amară, dar tuşele (pardon, apăsările pe clapele calculatorului) sunt uneori groase şi strică efectul. Tot de showbiz şi mecanismele stereotipe ale (auto)promovării e vorba şi în Frumuseţe, inteligenţă, dimensiuni, înţelegere. Viola (autorul pare în pană de inspiraţie când e să aleagă numele personajelor feminine) e o divă aflată în scădere de popularitate şi care îşi înscenează o relaţie scandaloasă cu Luca Preda, un fel de celebritate culturală televizată („un erou al intelectualităţii, un rafinat comentator al societăţii contemporane, pe care o punea pe masa de operaţie, o despica sigur cu bisturiul“). Nu e exclus ca modelul pentru Luca să-l fi constituit micii Mesia de Dâmboviţa gen Dan Puric sau H. R. Patapievici, cert e că povestirea e destul de reuşită.
Dacă autorul ar fi rămas în zona satirei, rezultatul de ansamblu n-ar fi fost deloc rău, cu toate excesele de limbaj şi relatările detaliate ale scenelor amoroase consumate între personaje (doar n-o să ne supărăm din atâta lucru, nu?). Din păcate el ne explică mai mult decât trebuie, mai ales proza finală, intitulată Zero. Illegal fiction, unde încearcă nişte teoretizări în răspăr, evident nu 100 % serioase, dar suficient de dăscălitoare pentru a-i stârni un căscat sănătos cititorului. Oricum, cu toate hibele, volumul rămâne un produs mai bun decât manifestările publicistice ale lui C. Rogozanu, foarte modeste de felul lor, spre a folosi un termen delicat.
Aşadar o (auto)minimalizare (auto)ironică, în definitiv zece bucăţi scurte, pe teme rupte din viaţa oamenilor în jur de 30 de ani, înfipţi cu ambele membre inferioare în solul junei patrii capitaliste. La urma urmei, dacă ar învia, prin absurd, pictorul paşoptist C. D. Rosenthal şi şi-ar repicta celebra Românie revoluţionară, nu e de neconceput că ar înfăţişa-o pe Maria Rosetti cu buricul gol prevăzut cu cercel şi dând un SMS unui membru al guvernului vremelnicesc. SMS-uri dau şi personajele lui Rogozanu din povestioara HP/SMS. J (de la jurnalist, desigur) o bombardează cu mesaje pline de ardoare erotică pe V (Viola), la care ea răspunde cu aceeaşi intensitate amoroasă, ceea n-o împiedică să consume aproape simultan un act sexual cu un alt bărbat. În Exploziv, Berni, angajat la SRI (filaj şi interceptare, aşa că bine informat) o gelozeşte pe Maria şi o aruncă în aer împreună cu Ramon, după care se sinucide. Eroii anilor 2000 trăiesc intens, parcă după principiul work hard,
Mi-am luat şi licenţa, cu ceva efort, la „limbi străine“. Sunt traducătoare şi şefă de departament într-o mare companie de produs ambalaje de carton. Câştig 2000 de dolari pe lună [între timp dolarul a devenit desuet, se poartă (i)euro] şi sunt în sfârşit plină de respect faţă de mine. Nu-mi vine să cred, de fapt. Când iau salariul, mă uit în oglindă cu frică şi curiozitate, ca la un manelist care coboară dintr-un Mercedes. (Delete).
Piesa centrală, Fuck the cool, se concentrează pe persoana unui maestru („consilier de cool“) în jur de 50 de ani, „un soi de filozof al religiei showbizului, un fel de Constantin Noica de Nereju“, care devine cel de al treilea vârf al unui triunghi amoros, alături de soţia lui tomnatică şi de o tânără discipolă, Andra. Satira e amară, dar tuşele (pardon, apăsările pe clapele calculatorului) sunt uneori groase şi strică efectul. Tot de showbiz şi mecanismele stereotipe ale (auto)promovării e vorba şi în Frumuseţe, inteligenţă, dimensiuni, înţelegere. Viola (autorul pare în pană de inspiraţie când e să aleagă numele personajelor feminine) e o divă aflată în scădere de popularitate şi care îşi înscenează o relaţie scandaloasă cu Luca Preda, un fel de celebritate culturală televizată („un erou al intelectualităţii, un rafinat comentator al societăţii contemporane, pe care o punea pe masa de operaţie, o despica sigur cu bisturiul“). Nu e exclus ca modelul pentru Luca să-l fi constituit micii Mesia de Dâmboviţa gen Dan Puric sau H. R. Patapievici, cert e că povestirea e destul de reuşită.
Dacă autorul ar fi rămas în zona satirei, rezultatul de ansamblu n-ar fi fost deloc rău, cu toate excesele de limbaj şi relatările detaliate ale scenelor amoroase consumate între personaje (doar n-o să ne supărăm din atâta lucru, nu?). Din păcate el ne explică mai mult decât trebuie, mai ales proza finală, intitulată Zero. Illegal fiction, unde încearcă nişte teoretizări în răspăr, evident nu 100 % serioase, dar suficient de dăscălitoare pentru a-i stârni un căscat sănătos cititorului. Oricum, cu toate hibele, volumul rămâne un produs mai bun decât manifestările publicistice ale lui C. Rogozanu, foarte modeste de felul lor, spre a folosi un termen delicat.
3 comentarii:
"foarte modeste" sună cam oximoronic :). Cred că era suficient "modeste". Acum, cred că ai dreptate. Se vede că Rogozanu e absolvent de litere, deci autodidact în materie de politică şi filosofie politică.
@ Anonim
Sa nu uitam ca postarea e de acum mai bine de doi ani si jumatate. Senzatia mea e ca de atunci publicistul C. Rogozanu a facut ceva progrese.
E un jurnalist bun, i-am citit de fiecare dată până la capăt articolele. Dar uneori îi lipseşte rigoarea conceptuală - mă rog, ce înţeleg eu prin asta.
Până la urmă, nu rigoarea e principala calitate a unui jurnalist.
Trimiteți un comentariu