☺☺☺ Adrian Jicu - Dinastia Sanielevici. Prinţul Henric, între uitare şi reabilitare

te

Înşelător şi, în fond, neinspirat titlul Dinastia Sanielevici. Prinţul Henric, între uitare şi reabilitare, pe care autorul îl dă cărţii apărute la Cartea Românească în 2008. Înşelător, pentru că din cele peste 250 de pagini ale lucrării, neamul („dinastia“) Sanielevici, distinsă familie de intelectuali evrei, nu are parte decât de... două şi jumătate, aşa că unii cititori s-ar putea plânge de reclamă mincinoasă. Neinspirat, pentru că la aşa o slabă prezenţă a dinastiei titlul de prinţ (coborât parcă dintr-o vitrină de la rame şi oglinzi) nu se prea justifică.

Depăşind aceste chichiţe în parte formale, avem o monografie tradiţională Henric Sanielevici (1875 - 1950). Who the f**k is Henric Sanielevici? ar putea întreba, iritaţi de propria ignoranţă suficientă, unii cititori. În Istoria... lui, G. Călinescu îl numeşte (cu maliţiozitate?) „inteligentul evreu“, îl compară cu Hasdeu şi îi consacră un spaţiu destul de mare, insistând asupra preocupărilor enciclopedice ale individului. Într-adevăr, prin polivalenţa preocupărilor sale, H. Sanielevici n-o egalează, probabil, decât pe Barbra Streisand (despre care ştim că e actriţă, cântăreaţă, compozitoare, scriitoare, scenaristă, regizoare, producătoare, fotograf, decoratoare, activistă politică şi câte şi mai câte).

Personajul nostru e critic, estetician, antropolog, paleontolog, publicist, memorialist, traducător, istoric al artei şi religiilor, politolog, economist şi, nu în ultimul rând, un polemist acerb. Practicant neabătut al „criticii ştiinţifice“ şi strict deterministe, în spiritul tainian al triadei rasă-mediu-moment, H. Sanielevici îşi începe cariera ca apropiat al cercurilor socialiste şi al Vieţii româneşti. E apreciat de C. Rădulescu-Motru şi pare sortit unei cariere universitare şi publicistice de mare succes. Ceva se va rupe însă (Adrian Jicu nu explică ce - poate nici n-ar fi fost posibil) şi viaţa lui Sanielevici ia un curs diferit, cel al permanentei lupte cu ceilalţi. Nu cruţă pe nimeni, de la Ilarie Chendi până la Nicolae Iorga, Ibrăileanu, Ralea, Lovinescu, sau Pompiliu Constantinescu şi îi desfiinţează pe Sadoveanu, pe poporanişti sau sămănătorişti. Îi apreciază (disproporţionat) pe Brătescu-Voineşti sau pe Panait Istrati precum şi pe o serie de prozatori ardeleni obscuri pe care istoria literară nu i-a reţinut (Grigoroviţa, Bănăţeanu, Buticescu, Păcăţeanu). Are contribuţii interesante privind pastelurile lui Alecsandri sau opera lui Eminescu.

Alături de perspectiva enciclopedică (uşor desuetă, chiar la începutul secolului trecut), atitudinea de permanentă confruntare cu ceilalţi e caracteristica definitorie a activităţii lui Sanielevici. Omul are, fără îndoială, un adevărat talent în a-şi face inamici peste tot (greu handicap, mai ales la noi, unde cultivarea relaţiilor e una din principalele chei ale succesului) şi e greu de găsit o personalitate cât de cât cunoscută a vremii pe care să nu şi-o fi ostilizat. Titlul cunoscutului film How to Lose Friends & Alienate People poate servi şi drept epitomă a vieţii personajului nostru. A sfârşit (previzibil), sărac, dezamăgit şi uitat de toată lumea.

Din tot talmeş-balmeşul acesta de preocupări, probabil cea mai aproape de suflet a fost antropologia. Înzestrat cu tenacitatea acerbă a multor diletanţi, Sanielevici a făcut, totuşi, studii temeinice în Germania şi Franţa. A scos în anii '20 un tom masiv, în franceză, intitulat La vie des Mammifères et des hommes fossiles, în care stabilea tot felul de corelaţii între scheletul şi alimentaţia oamenilor primitivi. Îmi amintesc că în copilărie găsisem tomul ăsta imens în bibliotecă şi mă fascinau desenele reprezentând tot felul de schelete. Eşecul acestei lucrări, la care muncise ani de-a rândul, l-a amărât, se pare, enorm şi i-a accelerat declinul intelectual început în deceniul următor. Drept e şi că omul nu se purtase deloc cu mănuşi şi făcuse albie de porci o serie de somităţi de la Sorbona.

Desigur, întrebarea la locul ei e dacă rămâne ceva din opera, imensă cantitativ şi niciodată reeditată, a lui H. Sanielevici. Ceva, ceva pare că s-ar putea alege. E vorba, desigur, nu de extravaganţele teoriilor antropologice sau de determinismul orb aplicat în critica literară. Rămân studii interesante despre Alecsandri sau Eminescu, dar şi o serie de idei estetice privind curentele literare pe care - ar putea spune unii răuvoitori - şi le-a însuşit ulterior G. Călinescu. Cât despre cartea lui Adrian Jicu, ea are meritul de a fi readus în atenţia publicului o personalitate foarte interesantă şi virtual necunoscută azi. E o monografie destul de plată şi pe alocuri redundantă, dar să nu fim prea aspri: puţini autori au darul de a scoate în evidenţă cu claritate ce e cu adevărat important.