sâmbătă, 22 ianuarie 2011

☺☺☺ Donna Jo Napoli - Language matters: a guide to everyday questions about language

Cei care cred că lingvistul e o persoană cazon-asexuată, un hibrid între răposaţii Alexandru Graur, Mioara Avram şi George Pruteanu, un fel de jandarm care abia aşteaptă să te pocnească cu pulanul peste deş'te sau peste gură atunci când greşeşti, ei bine, toţi aceşti cititori ar putea fi dezamăgiţi de cartea asta. E vorba de volumul Language matters: a guide to everyday questions about language al profesoarei de lingvistică Donna Jo Napoli, apărut la Oxford University Press în 2003. Autoarea îşi dă bine seama că omul obişnuit n-are habar ce e lingvistica şi ce vrea ea şi s-a confruntat cu întrebări ale mirenilor de genul: cum putem să-i facem pe copii să vorbească corect? sau cum se face că eschimoşii inuit au zeci de cuvinte pentru a se referi la zăpadă? (în paranteză fie spus, se pare că povestea cu inventivitatea lingvistică a inuiţilor în materie de zăpadă e un simplu mit). Sau, la un nivel mai profund: cum învăţăm să vorbim? limba e totuna cu gândirea? se poate considera că vorbirea prin semne a surdo-muţilor este un limbaj propriu-zis? sunt animalele înzestrate cu limbaj? prin ce diferă între ele dialectele? Să recunoaştem, sunt întrebări mult mai incitante şi care, în măsura în care le putem găsi un răspuns, infinit mai interesante decât o dezbatere de tipul „î din i sau â din a?“, ca să iau un exemplu de la noi.

Primele întrebări din acest set fac obiectul unei ramuri a lingvisticii numite psiholingvistică (cu sub-ramura ei zisă achiziţia limbajului). Culmea e că specialiştii au stabilit de multă vreme (şi au verificat în practică, deoarece, oricât de greu ne-ar fi să credem, lingvistica este în bună măsură o ştiinţă experimentală, galileeană) o serie de principii care ne ajută să dăm unele răspunsuri. Unul din primele răspunsuri este că, oricât de contraintuitiv ar părea, nu-i învăţăm să vorbească pe copiii noştri. Ei învaţă pur şi simplu singuri, iar corecturile pe care le aplicăm, mai mult sau mai puţin contondent, copiilor în primii ani ai vieţii nu au aproape niciun efect (cine vrea să afle mai multe ar putea fi interesat şi de aşa-zisul fenomen fis - nu intru în amănunte, ca să nu plictisesc).

Desigur, e important ca copilul să fie expus la limbaj, să-i audă pe adulţii din jurul lui cum interacţionează lingvistic, dar intervenţiile conştiente ale oamenilor mari (de tipul „nu se zice tlen, se zice tren“ nu au aproape niciun efect. Copilul va învăţa în cele din urmă că forma corectă este „tren“, dar nu pentru că l-a corectat bunicuţa. Culmea e că nici măcar nu trebuie să le vorbeşti direct copiilor pentru ca ei să ei să-şi deprindă limba maternă. Nu de alta, dar există culturi, ca cea samoană, în care copiii nu iau parte la conversaţiile dintre adulţi, iar aceştia nu-i corectează. Pur şi simplu copiii sunt excluşi din comunitatea lingvistică şi totuşi învaţă să vorbească fără probleme. Aşadar, părinţi, nu vă mai chinuiţi să vă corectaţi copiii. Nu-i nevoie să i te adresezi copilului pe acel ton piţigăiat-mângăietor care parcă ar vrea să-i picure în urechiuşe cuvinte şi propoziţii deja mestecate, de parcă ai fi o pasăre care îşi hrăneşte puii cu viermişori. E important, totuşi, ca copiii să fie expuşi la limbaj. În condiţii de izolare ei nu vor învăţa niciodată să vorbească. E un experiment pe care, din motive etice, lingviştii nu-l pot face (în literatura de specialitate el e numit câteodată „experimentul interzis“). Se cunosc totuşi cazuri de copii crescuţi în sălbăticie (de pildă, copiii-lup) şi care nu ajung să vorbească, chiar dacă sunt salvaţi şi li se dau lecţii de vorbire, mai ales dacă au depăşit vârsta de 14 ani. Cinefilii au auzit, desigur, de filmul lui Truffaut L'enfant sauvage, o bună ilustrare a fenomenului.

Un alt rezultat neaşteptat este acela că şi limbajul prin semne al surdo-muţilor este un limbaj la fel de legitim ca şi cel vocal. El are o „fonologie“, o morfologie, o sintaxă, mai mult, are dialecte, ba chiar se poate vorbi de limbi diferite de la ţară la ţară. Un englez surdo-mut nu se poate înţelege prin semne cu un american cu aceeaşi deficienţă - e nevoie de traducere. Cât despre relaţia dintre limbă şi gândire, ea e mult prea complicată pentru a fi expediată în câteva cuvinte, dar e important să se reţină că existenţa unor limbi diferite nu implică neapărat existenţa unor sisteme cognitive deosebite sau că persoane care, din diferite motive, şi-au pierdut sau nu au avut niciodată facultatea limbajului pot gândi fără probleme.

Cartea nu dă - şi nici n-ar avea cum - răspunsuri definitive şi emfatice la toate întrebările cu care începusem postarea de azi, dar ea aruncă cel puţin o lumină nouă asupra lor. Nouă nu pentru specialişti, ci pentru public, căci e o lucrare de popularizare. Scrisă cu mult farmec. Donna Jo Napoli nu monologhează cocoţată la catedră, ci are o abordare maieutică, se adresează unui cititor onest şi interesat, dar ignorant şi copleşit de idei de-a gata. Fără îndoială, linvgistica îşi are şi părţile ei mai aride, cu formalizări complicate şi frustrante pentru outsideri, dar asta nu înseamnă că problemele pe care le abordează nu pot fi explicate cu har unui public mai larg. Desigur, dacă ai autori care să ştie cum s-o facă şi care să nu te urecheze dacă n-ai subliniat subiectul cu o linie şi predicatul, cu două sau dacă n-ai identificat un element predicativ suplimentar.

PS Am citit versiunea electronică a cărţii pe iPad, cu programul Stanza.

4 comentarii:

Anton spunea...

Pare a fi o carte extrem, extrem de interesantă. Din păcate, n-am acces la ea, deoarece nici n-a fost tradusă în româneşte - doar deocamdată, sper eu - şi nici publicată la noi.
Oricum, fie numai din succinta şi incitanta dumneavoastră postare îmi trezeşte, cel puţin mie ca mirean în domeniul lingvisticii, destule nelămuriri şi o foarte mare curiozitate.

Micawber spunea...

@ Anton

In postare n-am reusit sa scriu decat despre o mica parte a problemelor discutate in carte. Constrangerile acestui mediu virtual ne impiedica sa ne intindem cat ne-ar placea, de aici probabil si destule neclaritati. Daca scriam mai mult adormeau cititorii blogului.

In rest, sa fiti dvs. sanatos pana cand s-o traduce cartea asta in romaneste, ca o sa mai treaca destula vreme :)

Yuki spunea...

Conform lui Chomsky toti oamenii care traiesc in aceeasi comunitate poseda una si aceesi 'gramatica interna'. Acuma, daca un copil ajunge sa vorbeasca corect si daca nu e corectat este pentru ca zi de zi, din clipa in care se naste , este expus la unul si acelasi limbaj, chiar daca el nu-l utilizeaza imediat. Asta ar putea fi explicatia pentru copiii salbatici, gasiti dupa vartsa de 7-8 ani si care nu au mai putut (sau foarte greu) au putut sa deprina limbajul. Tot Chomsky spune ca exista o varsta critica pentru achiziatia limbajului, sau dezvoltarea gramaticii interne, sau ceea ce profesorii de limbi straine numesc ' simtul limbii'.
Teoria expunerii la limbaj si achizitia limbii se mai verifica in familiile bilingve, in care unul dintre parinti sau buncii vb o limba cu copilul, iar ceilalti alta. Copilul astafel expus la doua limbi va ajunge ca adult sa le vorbeasca 'matern' pe amandoua.

Copiii din cultura samoana or fi exclusi de la discutiile adultilor, dar in mod sigur aud limba vorbindu-se in jurul lor, pentru ca altfel nu ar putea-o vorbi.

Micawber spunea...

@ Yuki

Subiectul e prea vast ca sa-l lichidam noi in cateva comentarii. Aveti perfecta dreptate in ceea ce spuneti - Chomsky vorbeste, parca incepand cu The Pisa Lectures (1980) de Internal Language si External Language (inlocuind mai vechea terminologie 'competence/performance'). Fara a relua controversa Chomsky-Piaget de acum vreo 40 de ani, n-ai cum sa nu recunosti existenta unei varste critice dupa care achizitia limbajului devine imposibila. Poate m-am exprimat eu nefericit in postare, dar n-am vrut sa spun ca copilul samoan nu are nevoie de expunere la limbaj. Diferenta fata de copilul european este ca acolo adultii din jur nu se dau de ceasul mortii sa-i vorbeasca, ba chiar il ignora, dar, desigur, nu-l izoleaza total, ci ii permit sa asiste cand se vorbeste, ceea ce face toata diferenta. Fara expunere, izolat, copilul nu va achizitiona limbajul oriunde ar fi.