5 ianuarie 2011

☺☺ Dragoş Ghiţulete - Gluma rusească

Cu recentul roman Gluma rusească (Cartea Românească, 2010), Dragoş Ghiţulete ne propune un fel de viziune tip mondo cane asupra unei felii de istorie care se întinde pe vreo două decenii, dacă nu şi mai bine, din comunism şi pană în vremurile de azi. Iar când spun mondo cane nu mă refer doar la relatarea unor episoade de o duritate de-a dreptul câinească, ci şi la procedeul insolit utilizat de autor, care introduce în carte până şi fragmente din jurnalul unui... câine, botezat, într-o deplină banalitate, Blăniţă:

Citeam cu voce tare, el ciulea urechile când eroul trecea cu bine peste un necaz. Apoi s-a apucat de scris, când i-am găsit jurnalul am fost uimit să găsesc acolo frânturi din viaţa mea, erau acolo cu râsetele şi văicărelile mele, cu jucăriile şi rugăciunile făcute lângă pat, cu mâinile împreunate şi cu ochii mai mereu aruncaţi pe geam, să aud dacă mă strigă sau nu din curtea blocului.

Cel care (se) descoperă (în) jurnalul căţelului e un tânăr numit, hipocoristic, Fleo, de la „sufleur“, căci practicase meseria cu pricina în România la sfârşitul anilor 1980. Când nu citeşte din jurnalul amintit, Fleo ne relatează din păţaniile sale de la teatru, din vremea lui ancien régime, apoi de la revoluţie, mineriade şi din Italia, unde îşi caută norocul, asemenea multor compatrioţi. Înşiruirea relatărilor nu e cronologică. Autorul ia bucăţile de viaţă, le răsuceşte şi le (re)pune laolaltă într-o ordine care corespunde mai degrabă emoţiilor sale decât curgerii fizice a timpului. O bună bucată din roman e consacrată zbaterilor morale ale lui Fleo, care, şantajat fiind, semnase un angajament cu Securitatea cam la spartul târgului, prin noiembrie 1989, deşi drept e şi că nu apucase să dea informări. În paranteză fie spus, situaţia seamănă cu cea a unei foste consiliere a lui T. Băsescu. Aceasta a demisionat, în cele din urmă, nu înainte de a fi etalat ifosele unei regine detronate.

Revenind la eroul nostru, remuşcările lui îl duc la o tentativă de suicid cu un revolver din recuzita teatrului. Nereuşita îl îndârjeşte, cel puţin declarativ, iar omul se dă de ceasul morţii pe zeci de pagini, cu riscul de a-l plictisi pe cititor. Când nu ocupă spaţiul cu mustrările de cuget ale lui Fleo, autorul relatează episoade din teatrul la care lucra acesta înainte de 1989. Mizerie, cenzură, obscenitate fizică şi morală, un securist atipic şi sentimental, Crăciun, care face uneori fapte bune şi îşi ajută colegii din teatru, un coleg actor (Potze) care practică echilibristica etică a epocii, o chelneriţă (Ioana) pe care Fleo o iubeşte, dar de care nu are parte etc. Nu-s multe personaje şi nici nu-s grozav realizate.

Dezamăgirile şi rememorările dureroase (şi iar remuşcările, vorba unui cântec destul de popular acum câţiva ani, Amintirile mă chinuiesc/ Amintirile mă răscolesc/ Nu mai rezist...) îl fac pe Fleo să plece în Italia. Mizerie multă şi acolo, xenofobie cruntă, violenţă. Relatarea personajului uman se amestecă cu diaristica practicată de câine, noroc că cititorul e răbdător şi despică şi-n patru firul narativ dacă e nevoie. O dimensiune suplimentară e introdusă prin istorisirea unor întâmplări sinistre prin care trecuse în comunism tatăl lui Fleo, internat într-un spital de psihiatrie. De parcă din tot ghiveciul ansamblul ăsta mai lipsea ceva.

Termenul de glumă rusească se doreşte, probabil, o referinţă alegorică la regimul comunist din România (introdus, ce-i drept, de sovietici, dar desăvârşit de ai noştri) şi la sinistroşeniile lui, pe care Dragoş Ghiţulete le evocă destul de convingător pe spaţii mici. Din păcate ansamblul rămâne precar, marcat de schematism şi de o duritate extremă a exprimării, îndoielnică însă ca efect estetic.

2 comentarii:

Anton spunea...

Sincer, stau şi mă întreb cum Dumnezeu de puteţi să citiţi un asemenea roman până la capăt? Fără îndoială, aveţi o voinţă de fier. Mie nu mi-ar ieşi o asemenea chestie nicicând şi după zece, douăzeci de pagini aş arunca prostia aia de carte cât colo. Fără umbră de ironie, trebuie să recunosc de-a dreptul smerit că sunteţi uneori cu adevărat un martir al lecturii.
Pe de altă parte, mă întreb la fel de uimit cine naiba ia hotărârea ca asemenea cărţi să fie publicate. Şi încă la edituri care au un anumit blazon. Iar romanul lui Dragoş Ghiţulete nu e deloc un caz singular, un accident straniu şi atât. Cei ce decid editarea unor asemenea cărţi o fac la recomandarea cuiva imposibil de refuzat sau au o grea datorie de plătit vreunui jupân? Că de citit, sigur n-au citit-o. Tot de la dumneavoastră de pe blog am mai aflat şi de alte sinistroşenii.
Nu pot decât să vă mulţumesc frumos pentru că ne avertizaţi!

Wilkins Micawber spunea...

@ Anton

Parerile sunt impartite. Depinde pe cine asculti. Bunaoara, in prezentarea pe care o face cartii pe coperta a IV-a, Matei Visniec, un dramaturg pe care, recunosc, mi-e imposibil sa-l citesc, spune ca D. Ghitulete reuseste "sa urce pe versantul cel mai dificil al meseriei de scriitor" si mai face tot felul de comentarii elogioase de zici ca urmeaza sa-l citesti cel putin pe Soljenitin. Dar marfa trebuie si ea sa se vanda, chit ca e carte.