miercuri, 16 februarie 2011

☺☺☺ Grigore Olimp Ioan - Cronica unor destine

Sub titlul nesărat Cronica unor destine, Editura Vremea a publicat în 2004 memorialistica lui Grigore Olimp Ioan, la vremea aceea nonagenar, om care pare să fi văzut multe la viaţa lui. După mamă, omul e înrudit cu familia boierilor olteni Otetelişanu (numele le sună cunoscut celor care au citit despre celebra terasă omonimă aflată pe locul unde e azi Palatul telefoanelor din Bucureşti). După tată, se trage dintr-o familie veche de răzeşi moldoveni. Ambele neamuri au arbori genealogici foarte ramificaţi şi bogaţi în frunze, cu cupluri care au de la trei copii în sus şi cu destui reprezentanţi de o longevitate respectabilă (bunicul autorului a trăit 97 de ani).

Cronica unor destine are trei mari secţiuni. Prima, de altfel cea mai masivă (aproape două treimi dintr-un volum care trece de altfel binişor de 600 de pagini), e dedicată familiei şi e dominată, pe linie paternă, de figurile străbunicului (proprietarul de la Cucova), bunicului (preşedinte la Curtea de Apel Constanţa) şi tatălui (jurnalist şi secretar de presă la Legaţia României de la Paris). Printre picioarele acestor trei bărbaţi fojgăie o populaţie imensă alcătuită din unchi, mătuşi, veri, cumnaţi şi cumnate, unii figuri mai cunoscute, alţii, uitaţi azi. Evocarea e de multe ori, s-o zicem drept, destul de convenţională şi plată, deşi nu lipsesc momentele de vervă:

Primul ei soţ a fost probabil un om bine situat. Deci căsătoria ei a fost socotită de întreaga familie drept un succes. N-a ajuns însă până la noi nici numele lui de botez nici meseria. Se ştie numai că-l chema Slăvitescu şi (se pare) a murit într-un accident de vânătoare. Lucru ce a produs o excelentă impresie în cercurile pe care le frecventau.

Printre pasaje mai puţin inspirate se strecoară şi portrete pitoreşti, cum ar fi cel al generalului Grigore Constandache, „cel mai scund general din armata romană“, rudă prin alianţă cu autorul. E drept că uneori memoria îi mai joacă renghiuri... memorialistului, care ajunge bunăoară să confunde între ele războaiele mondiale. Dacă lui Grigore Olimp Ioan scăparea i se poate ierta, mai puţin de înţeles e cum de editorul n-a găsit de cuviinţă să ne semnaleze eroarea. Probabil însă că s-a făcut economie, iar textul s-a publicat fără să-l onoreze atenţia vreunui redactor serios.

Cea de a doua categorie de texte sunt amintiri din redacţia ziarului Universul, unde autorul a lucrat în anii 1930. Şi nu oriunde, ci la suculentul departament Fapte diverse. Vechiul ziarist ne semnalează o serie de trucuri ale meseriei folosite la vremea aceea. De pildă, redacţia avea un stoc de introduceri-standard la evenimentele publice şi care se foloseau în funcţie de starea vremii, pentru a se câştiga timp. Dacă era vreme frumoasă, se începea reportajul aşa:

Încă din primele ore ale dimineţii un freamăt neobişnuit pulsa în inimile locuitorilor Capitalei. Un soare strălucitor vestea şi că natura ţine să participe la această măreaţă sărbătoare, poleind totul cu tonuri de un aur cald, care se răsfrângeau cu dărnicie pretutindeni etc.

Dacă, dimpotrivă, era urât afară, reportajul pornea diferit:

Deşi vremea a fost capricioasă, plouând ore în şir, o vibraţie deosebită a aerului sublinia parcă momentele de înaltă însufleţire ale populaţiei. Încă din primele ore ale dimineţii, flamurile fluturânde pretutindeni etc.

Cică îndeosebi formularea cu „vibraţia deosebită a aerului“ le plăcea mult cititorilor. Ca jurnalist, G. O. Ioan a acoperit (cum s-ar zice azi, cu un calc după expresia englezească) tot felul de evenimente răsunătoare, cum ar fi procesul inginerului Liviu Ciulei (tatăl regizorului cu acelaşi nume), acuzat că ar fi otrăvit-o pe Tita Cristescu, fiica mai zburdalnică a unuia din primii conducători ai partidului comunist, Gheorghe Cristescu (cei interesaţi pot afla mai multe despre evenimente din cartea lui Stelian Tănase, Clienţii lu' tanti Varvara). Iar povestea are un epilog cu totul surprinzător, pe care n-o să-l dezvălui aici, nu de alta, dar poate chiar îi vine cuiva poftă să citească cartea).

Finalmente, cartea cuprinde o secţiune consacrată carierei post-Universul a autorului. Acesta, care a făcut războiul ca aviator, a ocupat la sfârşitul anilor 1940 postul de secretar de presă la Ministerul de Interne şi numai o serie de întâmplări norocoase l-au ajutat să scape de puşcărie. Nici prea bine nu i-a fost, căci, demascat ca element burghezo-moşieresc, a trebuie să lucreze mulţi ani la mecanic pe diferite şantiere, de la cel al vechiului canal Dunăre-Marea Neagră până la hidrocentrala de la Bicaz şi apoi la Constanţa. O altă lume, o altă mulţime de personaje, acelaşi optimism ar celui care relatează. Cronica unor destine merită citită de cei care au timp, răbdare şi aplecare pentru întâmplările din trecut.

Niciun comentariu: