☺ D. Nistor Teodosiu - Poveste la Institutul de Matematică

Îmi imaginez că nimeni nu-şi propune să scrie o carte proastă sau - dacă-şi propune - măcar e un om înzestrat cu o oarecare inteligenţă. Nu ştiu care e situaţia autoarei acestei cărţi, Poveste la Institutul de Matematică (Curtea veche, 2008), dar rezultatul e din cale-afară de slab. Intenţia a fost, nu încape îndoială, bună, aceea de a evoca momente din Istoria Institutului de Matematică, instituţie înfiinţată în 1949 şi desfiinţată brutal sub Ceauşescu în 1975. În subsidiar, cartea se vrea un omagiu adus unor mari figuri de matematicieni şi e dedicată, post mortem, profesorului Simion Stoilow.

D. Nistor Teodosiu (D-ul nu ştim de unde provine, mai ales că pe parcursul cărţii autoarea e numită Luiza) a lucrat la institut încă din prima zi şi a avut ocazia, din postul ei de secretară, să vadă multe şi să cunoască destule personalităţi interesante. Să-i amintim numai pe cei mai cunoscuţi publicului: Dan Barbilian (Ion Barbu), Grigore Moisil, Miron Nicolescu, Mircea Maliţa, Mihail Botez. Memorialista are o bună ţinere de minte şi e capabilă să redea detalii surprinzătoare. Toate acestea sunt premise importante pentru o carte interesantă, dar din păcate autoarea alege o metodă cel puţin ciudată. Ea decide să-şi conceapă cartea sub forma unei conversaţii cu două spirite, unul bun, celălalt rău, cărora le relatează întâmplările prin care trece şi care îi pun întrebări pentru a extrage de la ea informaţii. Ceea ce rezultă e o maieutică şcolărească şi stângace:

- Uite că a apărut şi subiectul nostru, este pe scări, are un mers nesigur, parcă este gata să plângă. Să-i venim întâmpinare să vedem ce s-a mai întâmplat.
- Ei! Ce ai de făcut?
- Am fost repartizată..., oftă şi, înecându-se în cuvinte, continuă: am fost repartizată la Institutul de Matematică.

Iată şi o gemă de stil şablonard-preţios:

- Cu sprijinul vostru [al spiritelor], încerc să găsesc acea cale strategică de a pătrunde în tunul de fildeş atât de păzit al matematicienilor. Să fim înţeleşi, fără a se face simţită prezenţa mea în cercetare.
- Dezvăluie-ne câte ceva despre acel prinţ al matematicii. Cum ai înţeles profilul moral al profesorului Stoilow?

Imaginaţi-vă dialoguri asemănătoare pe zeci, dacă nu sute de pagini şi veţi pricepe dimensiunile dezastrului. Cititorul care chiar doreşte să afle întâmplări cu matematicieni trebuie să facă în permanenţă slalom printre asemenea pasaje caraghioase.

Asta n-ar fi nimic. Când nu trebuie să faci zig-zag printre conversaţiile cu spirite trebuie să navighezi printre note de subsol kilometrice şi fără legătură cu subiectul. De pildă, proaspăt căsătorită, povestitoarea face o excursie la munte împreună cu mai mulţi colegi din institut. Cu ocazia asta ajunge la Vârful Omu şi ne serveşte o notă de subsol întinsă pe vreo două pagini în care reproduce pasaje din tot felul de lucrări dubioase, fără a ocoli citatele din Revista fenomenelor paranormale. E doar un exemplu, dar enormităţi asemănătoare se găsesc la tot pasul în cartea asta. La fel şi referinţe la gânditori celebri (cu citate, să nu creadă cineva că scapă), chit că se potrivesc ca nuca-n perete. E însă musai ca cititorul să priceapă că naratoarea de la institut e o fiinţă foarte citită.

Când nu bate câmpii, autoarea face greşeli. Unele sunt de-a dreptul comice - de exemplu ni se spune că pe soţia lui Scarlat Callimachi (demnitar comunist cu pedigree domnesc, poreclit Prinţul roşu) o chema... Dida Scarlat, ca şi când soţia ar lua numele mic al soţului. Pe biata femeie o chema, de fapt, Dida Solomon-Callimachi, dar ce mai contează... Sau că pe tatăl Alexandrei Bellow (soţia de origine română a romancierului Saul Bellow, matematiciană de valoare) l-ar fi chemat I. Bagdasar, când e limpede că era vorba de cunoscutul medic şi ministru de după 23 august 1944 Dumitru (Dimitrie) Badgasar. Und so weiter. În alt loc, cu ocazia unei călătorii la Suceava, ni se serveşte o peltea istorică unde ni se spune că Ştefan cel Mare a domnit în secolul al XIV-lea. E de notat şi că redacţia are o singură notă de subsol, scurtă, din fericire (!), în care ni se spune că între 1950 şi 1960 Braşovul s-a numit Oraşul Stalin. Bravii redactori s-au canonit, nu glumă, mai bine mai tăiau din notele autoarei!

Dezastrul se termină odată cu sfârşitul cărţii. Cei care speră să găsească poveşti suculente cu Zoia Ceauşescu (angajată a institutului la începutul anilor 1970) să-şi pună pofta-n cui şi să citească Supleantul de Petru Popescu, nu de alta, dar Luiza e destul de zgârcită cu amănuntele picante.