☺☺ Tudor Călin - Clubul de biliard

Jorj Ionesco e redactor-şef la o importantă editură din Capitală specializată în literatură contemporană, calitate în care e vizitat de Robert Nicolaescu, un tânăr angajat al unei firme de electrocasnice. Scopul vizitei nu e de a i se plasa un aparat scump, ci de a i se încredinţa spre publicare manuscrisul rămas de pe urma lui Cicerone, răposatul părinte al lui Robert, banal contabil în viaţa civilă. E rama destul de banală în care Tudor Călin îşi aşază Clubul de biliard, romanul pe care l-a publicat la Cartea Românească în 2007, în urma câştigării tradiţionalului concurs de debut. Acum nu mai avem mare lucru de făcut şi trebuie să vedem ce dorea să ne comunice Nicolaescu Senior, mai ales ca redactorul-şef face teasing cu cititorul şi ne anunţă că scrierea conţopistului e o „savuroasă fantezie [care] va cuceri aprecierea publicului rafinat iubitor de curiozităţi literare“. Flatat şi momit de vocea mieroasă cu care îi vorbeşte autorul, cititorul n-are ce face decât să purceadă la lectură. 

Manuscrisul lui Cicerone (Cici) Nicolaescu e o brambureală care îşi propune să evoce o vreme trecută (şi, pare-se, uitată de contemporani), în care adepţii unui aşa-zis Teodor Omul (zis şi „Profetul“), individ excepţional, adevărat geniu, Mesia şi guru, se străduiau să propage învăţăturile acestuia. Nicolaescu, fire paranoică şi suspicioasă, insistă în permanenţă asupra prigoanei la care erau supuşi aceşti apostoli moderni din partea oficialităţilor, aşa-zisa Comisie pentru ştiinţă şi Cultură, subordonată unui misterios Comitet, în fruntea căruia se află un preşedinte. Contabilul se vrea un narator creditabil şi imparţial, în buna tradiţie a lui Tacit (deşi e orice în afară de asta) al faptelor lui Teodor. Pentru a ne face să credem în autenticitatea relatării, ni se redau până şi dialoguri purtate pe Messenger de cico1942 şi teodortheman. Recunoscând că nu e singurul biograf al Profetului, Nicolaescu citează şi relatările altor discipoli. Dintre acestea se detaşează una în care marea personalitate joacă o partidă de biliard cu un bătrân, ocazie de a face o incursiune personalizată, deşi tare plicticoasă, în regulamentul acestui joc. Autorul manuscrisului despre viaţa lui Teodor e în permanenţă bântuit de angoase şi de ideea clandestinităţii, dar şi de obsesia autenticităţii. E probabil motivul pentru care îşi relatează până şi vizitele la closet:

Şi bineînţeles că m-am căcat; un căcat cleios marca Cicerone, care rămâne lipit de pereţii vasului de WC fiind imposibil de dezlipit de jetul care vine cu putere din bazinul suspendat, o adevărată spaimă pentru femeile de serviciu din instituţiile bancare unde am lucrat care erau nevoite să frece closetele cu peria pentru a le reda strălucirea întreruptă de tonuri variate de maron ba chiar şi de verde când Hortensia mă trecea pe spanac sau ştevie. Neapărat trebuia să mă cac. Gândul de căcat că nu am unde să mă cac mă aduce în poziţie de căcare cât ai zice „caca“. Căcarea e viaţa mea. Mănânc mult, gras şi picant. Îmi place să sufăr când mă cac.

Depăşind, cu mâna la nas, acest episod coprologic, cititorul are parte de povestirea isprăvilor lui Teodor, un adevărat Gargantua al spiritului, cu ambiţii gigantice, de reformator al umanităţii, dar din păcate persecutat de establishment. În bun spirit protocronist, aflăm că mari opere ale omenirii, de la sonetele lui Shakespeare până la Albatrosul lui Baudelaire au fost de fapt scrise de Teodor (iar autorul manuscrisului nu ne cruţă de lungi citate din creaţia marii personalităţi). En passant, încă din tinereţe eroul nostru scrisese zeci de simfonii, nouă volume de versuri, patru sute de piese de teatru (şi mă opresc cu citatul, căci devine plicticos). Faptele profetului sunt pe cât de numeroase, pe atât de măreţe (un episod semnificativ îl constituie uciderea Puiului Furibund, un o pasăre de curte rezultată dintr-un experiment genetic şi care terorizează locuitorii din comuna Tâncăbeşti).    

Nucleul dur al sectei lui Teodor (termenul îi aparţine naratorului) e alcătuit din cinci inşi, care participă - asemănarea cu procedeele firmelor moderne e evidentă - la adevărate sesiuni de team building sub pretextul unor partide de pescuit. Cu ocaziile respective se spun tot felul de poveşti (dintre care se detaşează parabola unui chinez pus să lucreze la Marele zid şi un fragment apocrif dintr-o cronică despre Vlad ţepeş, tipărită cu un font gotic care îl face aproape ilizibil, drept care mi-am permis şi eu să mai trec peste detalii). Când nu îşi instruieşte adepţii, Teodor e persecutat de stăpânire sau agresat de te miri cine (într-o notă de subsol, autorul manuscrisului ne spune: Pot să confirm că, agresat fiind, Teodor a refuzat să se apere deşi era un bun cunoscător al artelor marţiale orientale. A fost bătut în două rânduri de golanii din cartierul meu, iar odată a căzut victimă galeriei Rapidului). Aparent nesemnificativă, nota de subsol e preţioasă pentru că în ea găsim una din rarele aluzii la o realitate din ţara noastră; altminteri evenimentele se desfăşoară într-un spaţiu utopic neprecizat.

Faptele Profetului nu duc la nimic, astfel încât există un Capitol XIV (în care se alege praful). Teodor dispare într-o zonă misterioasă, numită Codrii fără de Sfârşit, lăsând în urma lui o religie propagată fără succes de un grup din ce în ce mai anemic de învăţăcei, iar manuscrisul lui Cicerone se încheie destul de insipid, cu o baladă nostalgică. E momentul în care (re)intră în scenă editorul, decis să clarifice lucrurile. Pus pe isprăvi detectivistice, acesta o găseşte pe Sofia, fostă adeptă şi soţie a ilustrului dispărut în ceaţă, cu confesiunea banală a căreia se încheie (a dat Dumnezeu!) înteaga carte a lui Tudor Călin. Nu e o lectură pe care s-o recomand celor pentru care timpul e preţios sau amatorilor de literatură cu portofel mai subţire, care ar face bine să-şi dea puţinii bani pe cărţi mai bune. Să nu uităm, Clubul de biliard a fost cartea cu care s-a câştigat un concurs de debut. Vă daţi seama cât de proaste trebuie să fi fost celelalte lucrări participante, dacă asta a luat potul? Brrr...