sâmbătă, 30 aprilie 2011

Trompeta mică face interpretarea mare

Multă lume (inclusiv oameni serioşi, plătitori de impozite, ascultători de muzică rafinată) înclină să creadă că orchestra nu are nevoie de dirijor. La urma urmei, ce se tot agită ăla ca un apucat în faţa orchestrei, cu beţigaşul în mână? Ca şi cum în lipsa lui instrumentiştii n-ar putea să cânte. Un parazit. Bine-ar face regimul Băsescu dacă l-ar disponibiliza, desigur în cadrul reformei statului, că nu aduce niciun profit. şi, în general, s-ar putea micşora şi numărul instrumentiştilor. Vorba Elenei Ceauşescu - să cânte mai tare ăi' de rămân. Un raţionament asemănător, minimalist-democratic, are în vedere instrumentele pe care cântă oamenii respectivi. Ce atâtea viori Stradivarius, ce piane Bechstein sau Steinway... să le dea, dom'ne, nişte instrumente să scârţâie pe ele, că tot aia e - o muzică de mort care ne plictiseşte cumplit.  

Să-i lăsăm deocamdată pe indivizii respectivi să aştepte reforma şi, fiind weekend, să vedem de ce nu-i totuna pe ce instrument cânţi. Trompeta clarino (numită şi trompetă piccolo sau naturală) e un instrument care a cunoscut (la fel ca orga) gloria în perioada barocă, cam între 1600 şi 1750. Deşi n-avea pistoanele şi zorzoanele pe care le are trompeta de azi, instrumentul respectiv, foarte sofisticat în ciuda simplităţii sale, era rezultatul unei tehnologii avansate, care s-a pierdut însă după 1750. Partitura trompetei piccolo era cântată pe trompete standard, iar lucrul acesta nu părea să deranjeze pe nimeni, până când în 1956 Radio Köln s-a decis să formeze o orchestră care să cânte muzică veche pe instrumente de epocă, în ideea restituirii autenticităţii interpretării. Anecdota care urmează e povestită de profesorul Robert Greenberg într-una din prelegerile lui despre Bach şi barocul târziu.  

Zis şi făcut. S-au apucat oamenii  să caute prin muzeele din Germania vechi instrumente de suflat care să poată fi folosite sau copiate. S-au făcut copii foarte bune, dar nu s-a putut reînvia stilul de cântat la clarino. Exemplarele copiate erau lungi, cu tubulatura depășind doi metri, la fel ca originalele. Problema de care s-au lovit interpreţii era că la a patra octavă, unde apar notele gamei cromatice, armonicele erau aşa de apropiate între ele încât cântăreţii suflau fie prea tare, fie prea încet. Impasul părea de nedepăşit. Ideea salvatoare i-a venit lui Otto Steinkopf, şeful partidei de fagot, el însuşi un constructor pasionat de instrumente. Acesta a avut norocul să găsească la Frankfurt o veche trompetă naturală care avea în tub un mic orificiu circular cât o gămălie de ac.

Orificiul părea să fi fost făcut dinadins şi nu se datora coroziunii. Ulterior într-o revistă engleză de specialitate s-a descris un instrument vechi cu orificii asemănătoare. Steinkopf a făcut calcule şi experimente şi a rezolvat misterul, ajungând la concluzia că orificiile nu erau prezente accidental, ci dinadins, fiind aşezate în locuri bine determinate pe tub. Închizând şi deschizând orificiile era posibil să cânţi cu precizie în registrul superior. Arta de a cânta la clarino a dispărut după moartea lui Bach. E suficient să compari, ascultând partea de trompetă dintr-o simfonie de Mozart sau Beethoven care e destul de săracă şi simplă. Trompeta clarino a renăscut în anii 1960, fiind folosită din ce în ce mai mult la interpretarea partiturilor baroce. 

Destul cu teoria, sa vedem şi nişte exemple. Iată cum sună partea a treia (Allegro assai) din Concertul brandenburgic nr. 2 (BWV 1047) pe instrumente de epocă. Se vede instrumentul la care cântă trompetistul Friedemann Immer - are orificii, nu pistoane:


Cântată pe o trompetă piccolo modernă, cu pistoane, aceeaşi piesă sună aşa:

 
În fine, pentru amuzament, iată o bizarerie: aceeaşi secţiune a brandenburgicului interpretată folosind un... saxofon. E o versiune dirijată de celebrul Pablo Casals în 1950 şi se pare că dintre interpretările celebre aceasta are cel mai alert tempo:


Contează deci, se pare, cu ce instrumente se cântă o lucrare muzicală. Aşadar problema asta am rezolvat-o. Pe dirijor îl reformăm desfiinţăm cu altă ocazie.  

PS Cei interesaţi de subiect pot răsfoi cu folos cartea lui Lawson şi Stowell The Historical Performance of Music: An Introduction (Oxford University Press, 1999).

5 comentarii:

Bogdan spunea...

Superb. Foarte, foarte interesant. Îmi place mult noua orientare muzicală a blogului. Totodată mi se pare educativă şi implicit binevenită. Găsit şi cartea. Merci!

Anonim spunea...

Sunteți absolut sigur că epitaful reformist, al trimiterii dirijorului în șomaj tehnic(”Să cânte mai tare ăilalți, nedisponibilizații... dacă tot au scăpat!”), nu l-a rostit Elena Ceaușescu, ci Elena...Udrea?
Lectorul anonim

Micawber spunea...

@ Bogdan

Nu poate decat sa ma bucure ca v-a interesat postarea.

Micawber spunea...

@ Anonim

"Absolut sigur" n-am cum sa fiu, caci n-am fost martor la momentul respectiv. Cu toate astea, marile spirite (Elena Ceausescu, Elena Udrea) se intalnesc adesea :)

Anonim spunea...

Poate că nu este foarte riguros spus ”se întâlnesc” (ceea ce ar atrage imediat past tense, ”s-au întâlnit”, și nu e cazul, deși nu-i nici timpul trecut!),ci doar ”comunică”. Asemeni tuturor spiritelor, mari și mici, aflate momentan în locații diferite.
Lectorul anonim