luni, 7 mai 2012

☺☺ Adrian Petrescu – Conspiraţiile imposibile


Nu credeam s-ajung... – să nu se sperie nimeni, nu am de gând să-l parafrazez pe monstrul sacru din cavoul literaturii române – vroiam doar să spun că nu credeam s-ajung să termin vreodată Conspiraţiile imposibile de Adrian Petrescu (Cartea Românească, 2007). Cele 478 de pagini ale cărţii m-au obosit mai ceva ca un maraton (nu, n-am alergat niciodată o cursă de acest gen, dar mi-o imaginez extenuantă precum cartea de faţă). Dar cine ştie, poate măcar maratonul nu e plicticos din cale-afară...

Culmea e că aceste Conspiraţii... sunt organizate pe tipicul unui roman destul de cuminte, pe alocuri chiar cu trimiteri transparente la creaţiile lui G. Călinescu. Nu găsim aici distorsiuni din cale afară de spectaculoase ale convenţiei spaţio-temporale care îi leagă pe cititorul şi autorul de roman tradiţional. Singurul procedeu mai îndrăzneţ la care recurge romancierul e construirea unor acţiuni paralele. Avem pe de o parte un cuplu format din Adrian, tânăr aflat la studii în Portugalia, care se cuplează (pardon de expresie) cu Carolina, o profesoară ceva mai în vârstă decât el. Contraponderea acestei perechi este Benedict – Laura. Benedict e ziarist într-un oraş pe care îl putem identifica cu Clujul din viaţa civilă şi lucrează la Adevărul nou. Ziar independent (aşa cum scrie pe poarta redacţiei), Laura e o tânără cam neexperimentată în cele erotice, dar care îl pune pe jar pe Benedict şi-l face gelos, mai ales după ce pleacă cu o bursă de studii în străinătate.

Cea mai mare parte a cărţii o umplu aceste două cupluri cu discuţiile şi micile episoade-satelit ale existenţei lor (în mod notabil, întâmplările tragice cu Porfirio, tatăl Carolinei, care nimereşte într-o poveste macabră cu nişte răufăcători). Se poartă discuţii peste discuţii, redate eventual într-un stil indirect liber, se dezbate, se divaghează despre... nimic, în esenţă, dar fără umorul din Seinfeld. O cantitate considerabilă de celuloză e folosită pentru poveşti din redacţia ziarului lui Benedict. Apare cea de a treia entitate însemnată din carte (alături de cele două perechi), redactorul-şef T. Goliath, probabil totuşi cel mai bine conturat personaj al romanului, cu relaţiile lui cu reprezentanţi ai lumii politice, cu fapte şi întâmplări diverse care intră în atenţia redacţiei.

Iubirea e un lucru foarte mare, ştim asta de câteva decenii bune, iar personajele lui Adrian Petrescu o caută şi ele cum pot. Dacă Adrian (personajul, nu autorul!) pare s-o găsească în mai coapta Carolina, Benedict mai calcă şi alături de Laura, experimentând amorul mai puţin inocent cu Gilda, o colegă de redacţie, dar şi cu mama Laurei, aşa că putem trece la activ încă un gerontofil. Alături de partea amoroasă (tratată de altfel destul de lemnos, probabil dintr-un imbold estetizant rău înţeles de către autor) avem şi elemente destul de consistente de frescă socială românească (fauna din redacţiile ziarelor, dificultăţile economice ale presei, relaţiile cu diferiţi poli de putere etc.) Cel de al doilea aspect înviorează un pic o atmosferă pe care discuţiile dintre amorezi, redate adesea cu pedanterie ca într-un proces-verbal, o fac greu de respirat:

- Sau poate că sunt prea categorică, profitând că tu, din prea mult bun-simţ, n-ai să încerci să-mi schimbi opiniile, chiar dacă ele depăşesc uneori limitele rezonabilului. E un fel de autoexplorare intelectuală, la care tu întotdeauna te-ai expus în favoarea mea, făcându-ţi mai mult rău decât bine. „şi totuşi, e mult mai simplu să baţi de nenumărate ori acelaşi drum fără să-i observi detaliile. Majoritatea procedează aşa, şi cred că asta le aduce o satisfacție sigură şi monotonă.” În cazul acela aveam de-a face cu o renunţare care mă dezgustase. De fapt, cred că orice renunţare este un act demn de milă, un gest care nu implică niciun fel de nobleţe sau inteligenţă.”

Ai uneori senzaţia că te afli într-unul din romanele acelea cât cărămida pe care le-a scris Breban şi care mucegăiesc lent pe rafturi fără să atragă pe nimeni. şi-o fi având şi tipul acesta de literatură entuziaştii lui (mai ales că înţeleg că opera a luat un premiu important al Uniunii Scriitorilor), dar nu mă număr printre ei. Slavă Domnului că am reuşit să dau de capătul Conspiraţiilor imposibile şi că pot să mă apuc de o carte care chiar să fie bună.

Niciun comentariu: