miercuri, 30 mai 2012

☺☺☺ Orhan Pamuk – Mă numesc Roşu


Am să fluier în biserică şi am să spun din capul locului că Mă numesc Roşu, cunoscutul roman al lui Orhan Pamuk (tradus la Curtea veche în 2006) e una din cărţile acelea pseudo-poliţiste cu aere culturale de mai bună sau mai proastă calitate. Există un întreg spectru de asemenea scrieri, spectru care se întinde de la Numele trandafirului la Codul lui Da Vinci aşa cum spectrul radiaţiilor electromagnetice vizibile e mărginit la un capăt de infraroşu, iar la celălalt, de ultraviolet. Asta pentru că tot vine vorba de culori, care la Pamuk au un rol special, de vreme ce e şi o carte despre miniaturiştii lumii orientale, acei graficieni ai Evului Mediu otoman-arab-persan.

În definitiv, ca desfăşurare epică nu e mare scofală, iar Pamuk nu pare să fi avut de gând să-i concureze pe maeştrii genului poliţist. Suntem la Istanbul, cândva înspre 1600. Mica lume a miniaturiştilor, maeştri ai decorării manuscriselor, e zguduită de o crimă, tocmai când se lucra mai abitir la un volum comandat de însuşi sultanul (sau Padişahul nostru, cum i se zice peste tot). E ucis Delicat Efendi, care era, alături de trei colegi, toţi cunoscuţi mai degrabă prin porecle decât prin numele lor adevărate, unul din cei patru specialişti din atelierul condus de Maestrul Osman. În mod firesc, bănuiala cade şi asupra tuturor, inclusiv cei trei (Barză, Măslină şi Fluture), dar şi asupra unui alt bărbat, zis Negru, întors în oraş după o absenţă îndelungată şi decis s-o ia de nevastă pe şeküre, verişoara lui, rămasă singură cu doi copii după ce bărbatul îi dispăruse în război.

Avem deja o sumedenie de personaje, fiecare cu povestea lui şi cu sumedenie de reflecţii personale. Firul poveştii trece din gură-n gură ca o aţă dentară şi suntem inundaţi de perspectiva fiecăruia asupra evenimentelor. Relatările sunt făcute într-un stil manierist, care imită probabil stilul naraţiunii orientale, adesea cu arborescenţe şi cu elemente de povestire în ramă, cu pilde şi referinţe bogate la înaintaşii miniaturişti, la şahii şi sultanii care îi ocrotiseră, dar îi şi asupriseră pe măsură, la lucrărilor lor minunate. În condiţiile astea devine din ce în ce mai clar că nu descoperirea ucigaşului e lucrul care contează cu adevărat, deşi elementul teasing nu lipseşte, individul mai comite o crimă (tatăl lui şeküre, Unchiul), ba chiar unele din naraţiuni îi aparţin lui. Pas’ de-l ghiceşte, chiar dacă la un moment dat intervin şi elemente de forensic investigation, de expertiză grafologică prin manuscrisele din haznaua cu volume preţioase a padişahului. N-am să spun nici eu cine era odiosul, nu de alta, dar nu vreau să stric plăcerea altor cititori, însă previn că, descifrată în cheie poliţistă, alcătuirea e modestă. 

Mobilul crimelor e însă unul înalt. Ucigaşul loveşte din motive ideologice. Conservatoarea artă a miniaturiştilor risca să fie coruptă de influenţele dăunătoare ale ghiaurilor frânci, cu tehnica perspectivei şi cu individualizarea stilului care nu puteau fi văzute cu ochi buni de gardienii purităţii. Romancierul îşi ştie bine meseria şi intuieşte probabil că fabula cu miză exclusiv artistică poate părea prea seacă, aşa că introduce şi povestea lui Negru şi şeküre, nu lipsită de peripeţii şi răsturnări de situaţie. Un liant util al întâmplărilor e asigurat de Ester, vânzătoarea de „mărunţişuri femeieşti”, un Hermes în fustă, purtătoarea de mesaje între îndrăgostiţi, ea însăşi analfabetă, unul din cele mai reuşite personaje din volum.



Povestea poliţistă e – repet –  sărăcuţă şi poate fi uşor luată drept pretext, aşa că nu cred că îl va atrage prea tare pe amatorii de gen. Dacă iubitorii de cărţi poliţiste se vor declara dezamăgiţi, lectorul subţire ar putea şi el strâmba din nas, obiectând că romanul are adesea aspectul unei reclame turistice pentru Istanbul. Aşa şi este, dar măcar e o reclamă inteligentă şi bine scrisă, care îţi stârneşte curiozitatea. În plus, chiar fără să fii un entuziast al manierismelor lui Pamuk (şi nu-s puţine nici aici, după cum nu-s puţine nici în Zăpada, despre care am scris aici), te poţi bucura de bogăţia de informaţii despre arta orientală pe care, ageamiu, nu le aveai când te-ai apucat de carte. 

6 comentarii:

impricinatul spunea...

hmm...
asteptam opiniunile despre Cartea Neagra. si Kara Kitap cam "polar", si cam reclama a Istanbulului...
dar mi-au placut "burtile" si iesirile in decor din firul textului ceva de speriat!
cat despre ma numesc rosu... curge si se vede, are aroma, e senzuala, personajele par sa se coaguleze doar pentru ca, dupa o vreme, sa se topeasca la loc intr-o chestie colectiva.
sa fie toata tesatura asta de fiinte, sa fie chiar istanbulul? sa fie toate astea prea putin pentru un text?

Anonim spunea...

Nu cred ca se pot compara Ma numesc Rosu si Numele Trandafirului cu penibilitatea de Codul Lui Da Vinci!
Mie mi-a placut foarte mult, scrie extraordinar, cel mai mult m-au impresionat vocile dinstincte, punctele de vedere multiple.

Micawber spunea...

@ Anonim

Ei na, cum sa nu se compare? Comparam ce avem noi chef sa comparam, important e la ce concluzie ajungem.

Micawber spunea...

@ impricinatul

Citim, citim, timp sa avem. Se vede ca Pamuk e meserias bun si stie sa-si vanda marfa chiar daca nu e peste tot de cea mai inalta calutate.

Miaow spunea...

Hm, pe mine nu m-a entuziasmat atât de tare cartea asta, poate aveam prea multe aşteptări, cine ştie, cert este că la un moment dat toate pasajele acelea despre miniaturi, miniaturişti, stil şi lipsa stilului au ajuns să mă exaspereze. Că Pamuk este un autor talentat nu contest, nici n-aş fi în măsură să-l judec, părerea mea este pur subiectivă, se-nţelege. Nu pot să-mi dau seama de unde a reuşit să scoată atâtea descrieri despre desenarea miniaturilor, zău că nu ştiu. Pasaje interminabile dom’ne, pasaje care în esenţă spuneau aceleaşi lucruri, dar în alt mod şi cu alte cuvinte. Probabil că în asta şi constă măiestria unui scriitor, să „sporovăiască” cu stil şi eleganţă. Au fost şi lucruri care mi-au plăcut, nu zic nu, ca vocile narative multiple şi multitudinea de pilde, deşi unele dintre ele, haideţi să recunoaştem, erau spuse în cele mai nepotrivite momente (ca atunci când ucigaşului, odată descoperit, i se aplică „procedura” cu acul de turban, iar lui îi arde de spus poveşti. Come on! Ridicol. Am înţeles că în lumea miniaturişitlor orbirea era un dar de la Allah, dar totuşi...). E prima carte pe care o citesc de Pamuk, bănuiesc că celelalte sunt mai bune că altfel nu-mi explic Nobelul.

Wilkins Micawber spunea...

@ Miaow

De fapt nu prea cred ca are importanta cum se documenta autorul, admitand ca se documenta. Important e, daca iti propui sa fii verosimil, sa-ti reuseasca. Cat despre "povestile" spuse in momente asa-zis nepotrivite, face si asta parte din arsenalul metodelor de hartuit cititorul :)