miercuri, 23 mai 2012

☺☺☺ Neagu Djuvara – Amintiri şi poveşti mai deocheate


În Amintiri şi poveşti mai deocheate (ediţia a II-a, Humanitas, 2009) Neagu Djuvara pare să vrea să demonstreze că îşi poate oricând lărgi publicul-ţintă, adăugând la obişnuitul segment al amatorilor de istorie serioasă grupul cititorilor mai deprinşi cu foile lucioase ale revistelor de consum decât cu paginile austere ale cărţilor. Nu e în sine un păcat, mai ales că autorul dispune de suficient savoir faire şi de rezerve de charme greu de epuizat. Ca să nu mai zic că are şi ce povesti, că foloseşte o română de o expresivitate nemaiîntâlnită azi şi că memoria pe să-i fi rămas proaspătă şi atentă la detalii incredibile. E vorba, pe scurt, de cinci bucăţi, apărute iniţial în Plai cu boi, o publicaţie în care nişte inşi unşi cu mirul sacrosanctei calităţi de intelectual se străduiau să demonstreze (cam chinuit uneori) că au şi umor.

Sunt evocări ale unor vremuri demult trecute, ale unor episoade peste care s-au scurs şi câte 70-80 de ani. Istoricul nonagenar n-a uitat, pare-se, nimic, iar trecerea timpului a adus beneficiul perspectivei şi al punerii în ramă a unor evenimente altfel mai greu de individualizat. Elementul comun al acestor amintiri este (dacă fac abstracţie de umor), licenţiozitatea. Sunt, nu-i aşa, nişte poveşti mai deocheate – a se remarca şi comparativul absolut la care stă adjectivul. Cea mai veche reminiscenţă e din 1922, dintr-o vacanţă petrecută la mare cu mama, văduvă din proaspăt încheiatul Prim Război) şi cu fratele mai mare, Răzvan, viitorul chirurg (La Mamaia-sat în 1922). Apar figuri din lumea bună (doctorul Nicolae Lupu, viitorul fruntaş ţărănist), iar printre tovarăşii de joacă se numără nume ilustre (verişoara Mona Mavrocordat). De jucat micuţul Neagu se joacă şi cu cele două surori Prodan (Mia şi Elena, de vârste apropiate cu el), iar asta oferă prilejul de relatare a unei scene de erotism infantil:

Într-o zi pe la prânz, nu ştiu cum se face că mă aflu singur cu Elena [de patru ani] între două dune de nisip. Mă apropii de ea, o sărut pe obraji... şi, întinzând-o pe burtă, mă culc pe ea încercând să-mi strecor instrumentul între buci, când apare maică-sa... Aia mică îi zice arătându-şi dosul cu degetul:
- Neagu a vlut să-mi pună lobinetul lui aici!
Vai, ce ruşine!!! Am fugit între dune. Abia după un ceas m-a găsit mama.

 Există cu toate astea şi lucruri grave, amintiri mai triste, existenţe mai puţin fericite, pe care Neagu Djuvara nu să dă în lături să le relateze. E vorba de exemplu de povestea Miei, sora Elenei (cea cu lobinetul), care are parte de un  destin trist. Relatările lui Neagu Djuvara le confirmă pe cele din volumul În căutarea unor istorii uitate... de Mihai Sorin Rădulescu, despre care am scris nu de mult aici.

În ordine cronologică, prima povestire este urmată de o rememorare a anilor de liceu petrecuţi în Franţa (Cum m-a învăţat şcoala franceză să scriu mai bine româneşte). Galeria colegilor de învăţătură e pe cât de pestriţă, pe atât de ilustră. Printre ei se numără destui membri de familii domnitoare, dar asta nu e deloc o garanţie a seriozităţii. Osman, nepotul ultimului sultan turc, e de pildă petoman. Dl Djuvara ne scapă de o grijă, atrăgându-ne atenţia că nu e un cuvânt pe care să-l găsim în DEX, aşa că ne explică el înţelesul lexemului: e vorba de o persoană care poate trage vânturi la comandă, modulate după cuvinte sau fraze.

Galeria de personaje din Amintiri... e pe bogată şi fistichie. Cel mai ciudat personaj e, de departe, Andrei Popovici, fiul politicianului ţărănist Mihai Popovici, el însuşi ministru de Finanţe şi diplomat (O figură a Bucureştiului interbelic: Popovici-galoş, diplomat de carieră). Ins excentric, se pare că şi-ar fi datorat porecla faptului că fusese văzut încălţat în galoşi în plină vară, pe o vreme toridă, ca să nu se ude la picioare când trecea prin faţa celebrei băcănii Dragomir Niculescu, unde se stropise trotuarul. Întâmplările cu Popovici sunt de un haz homeric, iar Neagu Djuvara le expune cu o desăvârşită ştiinţă a relatării faptului comic, cu acea artă a spunerii bancului savuros fără să schiţezi un zâmbet. Dovadă e chiar scena centrală, cea în care Popovici-galoş e surprins în camera lui de la Sinaia, stând în pat pe oala de noapte, îmbrăcat fiind într-un palton şi ţinând o umbrelă mare deschisă spre uşă, ca să nu-l tragă curentul.


De figuri pitoreşti (dar şi de reflecţii într-un registru mai grav) e plin şi în celelalte texte ale cărţii (Căsătorii între ardeleni şi boieroaice regăţene şi viceversa sau Vacanţe de adolescenţă pe la mătuşi). Autorul nu face un secret din faptul că se vrea perceput ca povestitor, mai mult, ca un narator de factură populară, un fel de uncheş sfătos (parcă aşa i se spunea, în epocă, lui Petre Ispirescu). Că lucrurile nu sunt departe de aşa ceva o dovedesc prefaţa (semnată Moş Neagu) şi referirea la sine cu utilizarea aceleiaşi etichete strecurată în corpul Amintirilor... Moşul e însă unul foarte rafinat şi urmează un procedeu opus aceluia pe care îl descria la strămoşii lui, care puteau fi numiţi „oncle Costică” sau „tante Jeanne”. „Moş” li se zicea numai unor rude foarte îndepărtate (moş Ernest, moş Alfred, atenţie, cu prenume cât se poate de franţuzeşti, la fel cu studiile persoanelor în cauză). Probabil cititorul ar fi curios să parcurgă el însuşi cartea, ca să nu-l mai bată nimeni la cap cu exemple, aşa că mă opresc aici.

Niciun comentariu: