miercuri, 2 mai 2012

☺☺ Mihai Sorin Rădulescu – În căutarea unor istorii uitate. Familii româneşti şi peripluri apusene

Am fost de la bun început derutat să văd apărând cartea lui Mihai Sorin Rădulescu – În căutarea unor istorii uitate. Familiiromâneşti şi peripluri apusene (Vremea, 2011) în colecţia Planeta Bucureşti a editurii, nu de alta, dar ea nu priveşte decât tangenţial istoria Capitalei. Dezlegătorii de cuvinte încrucişate vor spune că e vorba de o tragere la temă; cei mai mucaliţi vor zice că au tras-o pe Academiei (că tot e o stradă bucureşteană de tradiţie). Să depăşim această nedumerire de formă şi să vedem mai îndeaproape care e fondul chestiunii.

Mihai Sorin Rădulescu are o îndeletnicire demodată şi care cere multă acribie şi tenacitate: e genealog. E, să recunoaştem, o ocupaţie nu foarte populară azi, deşi ascendenţa e ilustră. Istoricul e urmaşul spiritual al paharnicului Sion (cel cu Arhondologia Moldovei), a lui Octav-George Lecca (Familiile boiereşti române) sau, mai aproape de zilele noastre, a lui Gheorghe Bezviconi, disting genealog decăzut în regimul comunist la rangul ingrat (dar cu acces la multe monumente relevante) de paznic la Cimitirul Bellu. Tuturor acestora (dar şi altor câtorva înaintaşi cu merite) istoricul le face cuvenitele reverenţe.

Cartea lui M. S. Rădulescu e formată din articole publicate în ultimii ani de autor în diferite reviste, de unde şi impresia de lipsă de unitate, în ciuda încercării de a fi grupate tematic. Sunt, mai întâi, textele consacrate unor familii vechi de boieri moldo-valahi (Kretzulescu, cei cu biserica de lângă Palatul Regal, Câmpineanu, Brătianu, Vlădoianu, Voinescu, Lecca, Şeptilici etc.) sau nobili transilvăneni (Prodan) dar şi de negustori sau burghezi fără mult pedigree (Pompilian, Simian, Xenopol). Efortul documentar trebuie să fi fost extrem de intens. Autorul a răscolit arhive oficiale şi personale şi a stat de vorbă, mai ales la sfârşitul anilor 1980 şi începutul deceniului următor, cu unii din urmaşii personalităţilor despre care a scris, mulţi dintre ei octogenari sau nonagenari. El susţine de altfel că munca genealogului nu trebuie să se limiteze la căutatul prin terfeloage, ci trebuie să includă şi o latură vie, aceea a contactului cu depozitarii informaţiilor respective în măsura în care aceştia mai sunt în viaţă.

Au rezultat prezentări deosebit de amănunţite de arbori genealogici. Fără a avea, desigur, posibilitatea de a verifica corectitudinea informaţiilor, o putem presupune. Cine are răbdare să parcurgă descendenţele complicate are parte uneori de revelaţii interesante. E adevărat pe de altă parte că stilul expunerii nu e foarte atrăgător:

Grigore Brătăşanu a avut din căsătoria sa cu Zoe Măinescu, un fiu, George, şi două fiice, Smaranda - căsătorită cu colonelul Dimitrie Călinescu, din familia boierească Călinescu din Muntenia -, şi Ecaterina, căsătorită Andronescu. Smaranda şi Dimitrie Călinescu au avut o fiică, Maria, căsătorită cu Grigore Maniu, fiul omului de litere Vasile Maniu, bănăţean stabilit la Bucureşti. Din căsătoria Mariei Călinescu cu Grigore Maniu s-au născut viitorul scriitor Adrian Maniu, pictoriţa Rodica Maniu-Mützner şi un fiu pe nume Horia Maniu.

Asemenea pasaje descriptiv-enumerative ocupă pagini întregi şi sunt greu de urmărit. Câteva diagrame, nişte arbori genealogici, ar fi făcut minuni şi ar fi oferit şansa atragerii publicului spre un domeniu îndeobşte considerat prăfuit şi neinteresant. Sigur că iubitorii de fapte diverse literare vor găsi destule informaţii surprinzătoare, de pildă despre înrudirea familiei Prodan cu cea a laureatului Nobel Bjørnstjerne Bjørnson sau a dramaturgului Ibsen sau despre conacul lui Mateiu Caragiale.

Cea de a doua secţiune a lucrării e, cum s-ar zice, mai cosmopolită decât prima şi se ocupă mai ales de latura internaţională a vieţii unor concetăţeni celebri. Găsim aici pagini despre sfârşitul lui Bălcescu la Palermo, despre morminte româneşti la Veneţia, despre azi uitatul diplomat şi estetician Matila C. Ghyca sau despre (pretinse?) urme româneşti la Dublin, oraşul lui Joyce, dar şi al lui Bram Stoker (cel care ne-a făcut celebri cu Dracula). Informaţia e ceva mai diluată decât în prima parte şi e presărată cu consideraţii mai degrabă turistice. Sunt, fără îndoială, bucăţi bazate pe notele de călătorie ale autorului. Acesta a reuşit să pună în faţa cititorului un material bogat, uneori prezentat cam de-a valma şi fără pic de preocupare de a-i capta atenţia. Un minus important al cărţii îl constituie şi aerul moralizator-părintesc, ca al unui bunic sfătos şi patriot pe care îl are în mai multe rânduri prezentarea datelor. Informaţia seacă e preferabilă unor notaţii de acest gen.

Niciun comentariu: