luni, 6 august 2012

☺☺☺ Daniela Zeca – Demonii vântului


Pentru că e încă vară şi nu chiar toată lumea a reuşit să plece în concediu în Emirate, nu e exclus ca unii să încerce să se consoleze cu Demonii vântului de Daniela Zeca (Polirom, 2010), o carte a cărei acţiune se petrece tocmai acolo. E un cadru exotic mai rar întâlnit în literatura noastră, deşi tentative de a evada în Orientul mitic au mai existat, nu-i vorbă, dacă e să pomenim numai imaginile din Noaptea de decemvrie a lui Macedonski. Dacă la poetul de ieri cadrul feeric e Meka, la contemporana noastră el este oferit de Dubai, cu amestecul lui de tradiţional şi ultramodern, tocmai bun pentru a face să ţâşnească magicul tocmai de unde nu te aştepţi.

Saiyed e un tânăr cu o istorie ciudată, de copil găsit, norocos însă, de vreme ce l-a adoptat un bogat guvernator de bancă, care l-a crescut cu guvernantă şi fără vreo grijă de ordin material. Copilul are toate semnele unei fiinţe remarcabile şi misterioase. El intră în scenă cu o stranie amuletă la gât şi e cuprins de mic copil de „deochiul aurului”, după cum explică, pentru credibilitate, un derviş. Nu va fi un blestem, ci mai degrabă semnul unei înzestrări naturale, al unui talent înnăscut de a prelucra şi monta pietrele şi metalele preţioase. Chiar dacă orfan, nu va fi un nou Grenouille, ca în Parfumul lui Süskind, ci o natură pozitivă în practicarea meşteşugului. Va avea succes la femei (Joanna, Alessia, Ninou sunt borne pe drumul cuceritorului). Va dori însă şi să ştie cine e, iar Daniela Zeca se va da peste cap pentru a croi o poveste cu aer semi-poliţist, al cărei pretext îl constituie nişte hârtii descoperite de Saiyed după moartea guvernatorului. Va reieşi de acolo că străbunicul vitreg al acestuia a fost nimeni altcineva decât Paul Telge, bijutier imperial austriac, chemat în România de Carol I pentru a restaura tezaurul de la Pietroasa, celebra cloşcă cu puii de aur.

Romanciera comunică cu cititorul în stilul unei proze poetice uneori exaltate, la limita grandilocvenţei sentimentale, care le-ar putea aminti unora de autori mai puţini frecventabili de către cititorul cu pretenţii:

Lui Saiyed i se usca gâtul şi tălpile îi zvâcneau dureros. Dar era o durere plăcută, un chin dulceag şi amăgitor, pe care el le topea într-un alt dans. nou.
Sus, pe ring, Joanna părea o panteră nervoasă, toţi bărbaţii ar fi cuprins-o cu braţele, dar îl alesese pe el şi atât. Până în zori, îi sorbise vlaga din oase. Plănuise să o urce în cameră, dar abia mai putea să îşi ţină pleoapele:
- Vrei să plec? îl întrebase provocator.
Saiyed nu putuse să spună nu. Era ameţit, se lăsă purtat ca un fulg pe apă şi ea făcu flacăra să se mistuie lin, dar să izbucnească pe deasupra cenuşii.

Scriitura Danielei Zeca e nu rareori cuprinsă de o impetuozitate la limita inadecvării şi poate pe alocuri semăna cu conţinutul unui pliant turistic scris, ce e drept, de un bun autor de texte de marketing. Documentarea va fi fost minuţioasă, prin vizite şi lecturi diverse, dar rezultatul e inegal. Autorului român nu-i prea iese maioneza atunci când îşi propune să-şi plaseze acţiunea într-un cadru cosmopolit. E o hibă de care romanciera pare să fie conştientă, dovadă şi tentativa de a încorpora microromanul lui Telge şi al păţaniilor sale româneşti pe coclaurii Munţilor Buzăului, în căutarea unui pitoresc mitic de data asta diferit de cel oriental. Din păcate, sudura părţilor se face incomplet, iar evocarea spaţiului românesc pare lipită fără multă iscusinţă. Demonii vântului e cu toate acestea un bun roman de concediu, dacă admitem că există cu adevărat această categorie sau măcar că vacanţa e o perioadă când spiritul critic al cititorului e mai puţin ascuţit decât în restul anului.

Fact checking
Amatorii de cunoştinţe enciclopedice despre pietre (semi)preţioase au ce citi în acest roman. Autoarea pare să se fi informat cu seriozitate, dovadă lungile enumerări de geme şi minerale, descrierile şi observaţiile de tot felul. Uneori literarul e însă mai puternic decât acribia ştiinţifică. De pildă, mineralul cunoscut sub numele de tanzanit a fost descoperit relativ recent (nici vorbă să fi fost utilizat de goţi sau sciţi, aşa cum ni se spune în carte) şi nu a fost reintrodus în circuitul bijutierilor de către ruşi. 

Niciun comentariu: