Despre muzică în ciclul Forsyte Saga a fost vorba aici pe blog şi cu altă ocazie. Am văzut atunci că membrii clanului nu sunt melomani pasionaţi, cu excepţia notabilă a lui Jolyon, ale cărui gusturi sunt mai degrabă tradiţionale şi conformiste. Irene, nefericita soţie a lui Soames, e desigur un corp străin, niciodată asimilat, aşa că pasiunea ei pentru muzică nu ne surprinde. Rămasă fără mijloace de subzistenţă după separarea de soţ, ea dă de altfel lecţii de pian (mai ales în familii evreieşti, căci „Ei iubesc muzica şi sunt foarte amabili”). Irene îl seduce cu uşurinţă pe bătrânul Jolyon cu performanţele ei instrumentale, completare fericită a unei apariţii fizice tulburătoare:
- Splendid! zise. Mai cântă-mi tot din Chopin.
- Ea începu să cânte din nou. De data aceasta îl izbi asemănarea dintre ea şi „Chopin”. Mlădierea pe care o văzuse în mersul ei se simţea şi în interpretarea ei; iar Nocturna pe care o alesese se potrivea cu întunecimea suavă a ochilor ei şi cu lumina reflectată de părul ei, care era ca razele de aur ale lunii.
Să nu uităm, preferinţele muzicale ale lui Jolyon sunt convenţionale:
Bătrânul Jolyon nu fuma ţigări tari şi nu suporta muzica lui Wagner. Lui îi plăceau Beethoven şi Mozart, Haendel, Gluck şi Schumann, iar din anumite motive tainice, îi plăceau şi operele lui Meyerbeer.
Merită să reţinem şi că reîntâlnirea cu Irene, după despărţirea de Soames care îi aduce statutul de paria, are loc la operă cu ocazia unei reprezentaţii cu Orfeo ed Euridice de Gluck. Spectacolul stăruie multă vreme în mintea bătrânului negustor de ceai:
În strălucirea liniştită a serii ce se lăsa, privind floricelele aurii şi albe de pe pajişte, îi veni un gând: vremea aceasta de seară semăna cu muzica din Orfeu, operă pe care o auzise de curând la Covent Garden. Frumoasă operă, nu ca aceea a lui Meyerbeer, nici chiar ca a lui Mozart, dar, în felul ei, poate chiar mai drăguţă. Avea ceva clasic, ceva din epoca de aur, pur şi melodios, iar Ravogli cântă „aproape tot atât de bine ca acelea de odinioară” — şi aceasta era cea mai mare laudă pe care o putea el acorda. Dorul fierbinte pe care-l simţea Orfeu pentru frumuseţea pe care o pierduse, pentru iubirea lui care coborâse la Hades, aşa după cum pleacă frumuseţea şi iubirea din viaţă, acelaşi dor care răsuna şi vibra în muzica aceea frumoasă plutea şi în frumuseţea rătăcitoare a lumii.
Se vede că muzica lui Meyerbeer rămâne pentru Jolyon un standard greu de atins. Opera lui Gluck se bucura însă de mare popularitate. Se ştie că Gluck a distribuit rolurile principale unor voci din registrul înalt. Iniţial Orfeu era interpretat de un castrat (ulterior, după dispariţia castraţilor, rolul a revenit unei mezzosoprane sau alto). Euridice este soprană. Menţionarea numelui Ravogli e derutantă, pentru că în epocă au existat două cântăreţe cu acest nume (surorile Sofia şi Giulia). Amândouă au apărut în producţia Orfeo ed Euridice din 1891 de la Covent Garden la care se referă probabil personajul lui Galsworthy. Laudele lui Jolyon par să îi fie adresate Giuliei, interpreta lui Orfeu, a cărui celebră arie „Che farò senza Euridice?” îl obsedează multă vreme pe bătrân şi căruia Irene i-o cântă la pian. Iat-o pe Dame Janet Baker în această arie:
Sofia şi Giula Ravogli pe coperta unui număr al revistei Sporting & Dramatic News din 1890 (de aici):
Traducerea fragmentelor din Galsworthy este a lui Henriette Yvonne Stahl.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu