vineri, 10 august 2012

Păcatul grandilocvenţei muzicale

Am văzut în postarea precedentă că, deşi conţine numeroase referinţe muzicale, Lupul de stepă al lui Hesse nu intră de regulă în detalii şi se mulţumeşte cu menţiuni mai degrabă nespecifice. Suntem la mare distanţă de textele lui Thomas Mann. Ilustrul contemporan al romancierului elveţian introduce adesea în scrierile sale adevărate analize muzicale şi nu se limitează la enumerări de compozitori şi creaţii ale acestora. Probabil că singura abatere semnificativă de la acest tratament o constituie Mozart. Spre finalul romanului (celebra scenă din teatrul magic), acesta e învestit cu rolul unui veritabil Mefisto. Are şi codiţă, iar acest apendice pare să fie mai mult decât un simplu accesoriu vestimentar („L-am apucat pe Mozart de codiţă, el se îndepărtă în zbor, iar coada i se alungi din ce în ce mai mult, ca o coadă de cometă de capătul căreia eram agăţat eu, străbătând lumea ca un vârtej”).

Coincidenţă sau nu, în discuţia cu Mozart Harry Haller aşază Don Giovanni pe un piedestal de pe care domină cu autoritate alte creaţii muzicale:

- Este ultima partitură mare care s-a mai scris, am spus eu cu gravitatea unui profesor de şcoală. Fireşte, a mai fost şi Schubert, a mai fost şi Hugo Wolf, nici pe sărmanul, minunatul Chopin nu trebuie să-l uităm. V-aţi încruntat, maestre – o, da, mai există şi Beethoven, şi el este minunat. Dar, oricât de frumoase ar fi toate creaţiile lor, ele au într-însele ceva fragmentar, ceva ce pare că vrea să se descompună, un bronz atât de perfect nu a mai fost turnat de mâna omului de la Don Giovanni încoace.

Memorabilă este scurta călătorie imaginară a lupului de stepă într-un fel de infern al compozitorilor, călătorie în care e însoţit de Mozart pe post de Virgiliu. Figurile care de detaşează sunt cele ale lui Brahms şi Wagner. Ironie mai mare ca asta cu greu se putea imagina. În viaţă fiind, cei doi fuseseră rivali neîmpăcaţi şi coagulaseră în jurul lor două partide muzicale ireconciliabile. Posteritatea îi acuză însă de grandilocvenţă („prea multe instrumente, o mare risipă de material”):

Şi-a ridicat mâinile de parcă ar fi dirijat, iar undeva a răsărit luna sau un alt astru palid, m-am uitat peste balustradă şi privirea mi-a căzut în incomensurabilele adâncimi spaţiale în care pluteau ceaţă şi nori, se întrezăreau munţi şi ţărmuri de mare, iar sub noi se întindea, cât lumea de mare, o câmpie semănând cu un deşert. Pe câmpia aceasta am zărit un domn în vârstă, cu barbă lungă, conducând, cu chipul marcat de suferinţă, o coloană uriaşă de câteva zeci de mii de bărbaţi înveșmântați în negru. Imaginea era tristă şi dezolantă, iar Mozart spuse:
- Vedeţi, acesta este Brahms. El năzuieşte spre mântuire, dar mai e încă mult până atunci.
Am aflat că miile acelea de oameni în negru erau interpreţii vocilor şi ai notelor care, după sentinţa lui Dumnezeu, prisoseau în partiturile sale.
- Prea multe instrumente, o mare risipă de material, zise Mozart dând din cap. Şi imediat după aceea l-am văzut mărşăluind, în fruntea unei coloane la fel de mari, pe Richard Wagner şi am simţit cum mulţimea aceea greoaie trăgea de el, cum sorbea din el; l-am văzut şi pe el târându-se obosit, cu paşi de martir.
- În tinereţea mea, am remarcat eu cu tristeţe, se considera că nu pot fi imaginate culmi mai contrastante decât aceşti doi muzicieni.

Păcat greu, această instrumentaţie bogată, dar oarecum conformă unui esprit du temps pe care trebuie să fi fost greu să-l eludezi. De altfel, instrumentaţia prea abundentă nu a fost o greşeală personală a lui Wagner sau a lui Brahms, ci o eroare a epocii lor:

- Cum? Şi pentru asta ei trebuie să ispăşească atât de greu? am exclamat eu cu reproş în glas.
- Bineînţeles. Aceasta este calea judecăţii. Abia după ce vor fi ispăşit vina epocii lor, se va vedea dacă mai rămâne o contribuţie personală care să justifice tragerea lor la răspundere.
- Bine, dar ei n-au nici o vină!
- Fireşte că nu. Cu ce sunt ei vinovaţi că Adam s-a înfruptat din măr, şi cu toate acestea trebuie să ispăşească.

Nedrept, ce să-i faci, mai ales că Bruckner – un contemporan celebru al celor doi „martiri” şi orchestrator luxuriant şi el – pare să fi scăpat de pedeapsă.

Niciun comentariu: