luni, 20 august 2012

☺☺☺ Octave Aubry – Împărăteasa Eugenia


Câteodată merită să treci dincolo de o copertă kitsch şi de calitatea infectă a hârtiei şi să citeşti cartea, oricâtă repulsie ţi-ar stârni ambalajul. E vorba de Împărăteasa Eugenia de Octave Aubry (1881-1946), istoric francez, membru al Academiei Franceze pentru numai o lună. La noi, cartea (apărută în 1931) s-a tradus încă din 1943 (Alexandru Talex). Ediţia pe care am citit-o a fost scoasă în 1992 – în condiţiile precare de care pomeneam – de Editura Doris, una din numeroasele întreprinderi de acest gen înfiinţate imediat după 1990 pentru a da câte o lovitură facilă pe piaţa cărţii.

Lucrarea lui Aubry face parte din categoria biografiilor oneste şi, chiar dacă are un aer uşor prăfuit datorat unui retorism care nu se mai practică azi, e o sursă preţioasă de informaţii pentru nespecialistul interesat de perioada istorică respectivă. Eugenia a avut o viaţă lungă (1826-1920) şi a apucat să cunoască un număr formidabil de personalităţi istorice. Ajunsă împărăteasă a Franţei prin căsătoria cu Napoleon al III-lea, ea are parte atât de glorie, cât şi de o cădere spectaculoasă în urma dezastrului din războiul franco-prusac soldat cu prăbuşirea imperiului. În primii ani de după dezastru, trăieşte în Anglia şi, deşi zguduită, nu îşi pierde echilibrul sufletesc în urma celor două mari pierderi pe care le suferă succesiv (Napoleon al III-lea, apoi, la câţiva ani distanţă, unicul fiu, mort în războiul cu zuluşii). Anii de aur ai Eugeniei coincid cu ceea ce unii au numit „epoca marilor acţiuni”, care pentru Franţa a însemnat nu doar avânt economic (sistematizarea Parisului, canalul de Suez etc.), ci şi lamentabila aventură din Mexic în urma căreia arhiducele Maximilian e executat iar prestigiul francez iese şifonat.

Aubry insistă pe portretul psihologic al Eugeniei. Personalitate puternică, provenită din vechea familie spaniolă Montijo, dar devotată intereselor Franţei (aşa cum le percepea ea), Eugenia nu e o femeie prea citită. E orice, numai ipocrită nu. Are o inteligenţă remarcabilă şi e dispusă să înveţe. La peste treizeci de ani de la pierderea tronului, e un depozit inepuizabil de amintiri şi şi-a păstrat spontaneitatea:

În drum spre Cyrnos vorbi nepotului ei despre Mérimée, apoi despre Stendhal, pe care îl numea cu respect „domnul Beyle”. În tinereţe venise adesea cu sora lui s-o vadă şi le povestise povestea lui Napoleon. În camera ei păstra o estampă a bătăliei de la Austerlitz dată de el. Iubea foarte mult copiii. Era foarte blând şi bun. şi ce veste frumoase purta, înflorate, iar buzunarele împodobite cu brelocuri. A scris romane, povestea Eugenia. Ea nu le citise niciodată. Era ceva de ele? Bănuiesc că ar plăcea majestăţii voastre, răspunse Primoli, care surâdea în barbă de ideea naivă pe care Eugenia şi-o făcuse despre Stendhal. Nu încercă să-i lămurească opera lui. Trudă fără folos. Când îşi făcea o părere despre un om sau un fapt, nu şi-o mai schimba. Oamenii bătrâni sunt nişte încăpăţânaţi, spunea. Eugenia fusese însă toată viaţa aşa. Ca să poată face mici croaziere, îşi cumpărase un iaht mic, incomod. Era spaima celor din jurul împărătesei, care nu erau învăţaţi cu marea.

Octogenară, împărăteasa e pasionată de ultimele invenţii (automobilul, telegrafia fără fir), călătoreşte mult şi urmăreşte pasionată desfăşurarea Primului Război Mondial. Nu era ranchiunoasă şi nu a ezitat să se pună în slujba republicii (pe care o veştejise fără încetare în primii ani de după 1870) atunci când s-a pus problema realipirii Alsaciei şi Lorenei.  Cartea lui Octave Aubry ar merita o nouă ediţie, în condiţii salubre, căci în ea o personalitate istorică foarte interesantă îşi găseşte un biograf pe măsură. 

Niciun comentariu: