Lupul de stepă al lui Hermann Hesse e – nu se poate nega – meloman. El merge la tot felul de concerte şi pare profund afectat de muzică:
Odată, la un concert simfonic, am putut să-l observ toată seara; îl văzusem șezând, spre surprinderea mea, aproape de mine, fără ca el să mă fi băgat de seamă. Mai întâi s-a cântat ceva de Händel, o partitură nobilă şi frumoasă, dar lupul de stepă stătea adâncit în gânduri, rupt atât de muzică, cât şi de lumea din jurul său. şedea ca un străin, singur şi distant, cu chipul rece, îngrijorat, uitându-se în jos. Apoi urmă o altă piesă, o mică simfonie de Friedemann Bach, şi am fost foarte surprins să văd cum după câteva măsuri, străinul meu începu să zâmbească, lăsându-se în voia muzicii, se cufundă în el însuşi, arătând timp de zece minute atât de fericit, pierdut cum era în el însuşi şi absorbit de nişte vise atât de frumoase, încât eram mai atent la el decât la muzică.
Pe tot parcursul cărţii vom întâlni numeroase referinţe muzicale. E vorba însă de menţiuni sunt mai degrabă nespecifice, citări ale unor nume de compozitori, foarte numeroase de altfel (Mozart, Händel, Bach-tatăl şi unul din fii, Reger, Wagner, Liszt, Haydn, Brahms, „sărmanul, minunatul” Chopin, „minunatul” Beethoven, Ceaikovski etc.) Nu se pomeneşte – de regulă – vreo lucrare muzicală anume. Excepţiile cele mai notabile sunt Mozart (în primul rând), amintit cu Flautul fermecat, Don Juan sau cu nişte casaţiuni, nu ştim exact care), Bach (Clavecinul bine temperat, Matthäus-Passion), Beethoven (Simfonia a IX-a) sau Wagner (Tristan und Isolde). Lupul de stepă (personajul, nu neapărat autorul, desigur) se menţine la nivelul unor generalităţi destul de comode şi nu intră niciodată în detalii ale operei muzicale, consideraţiile sale fiind de tipul „o trăire artistică la fel de pură, de frumoasă şi, neîndoielnic, de înălţătoare ca emoţia unui profesor oarecare faţă de Tristan sau ca extazul unui dirijor faţă de Simfonia a IX-a”.
Amuzante sunt reflecţiile lui Haller în ipostaza sa de om de lume. Pus de prietena sa, Hermina, să înveţe dansuri de societate, el îşi revizuieşte sensibil opiniile, iniţial nefavorabile muzicii de societate, instanţiate oarecum suprinzător de muzica de jazz:
Dintr-un local de dans pe lângă care tocmai treceam mă întâmpină ca un abur de carne crudă, zvonul înfierbântat şi brutal al muzicii de jazz. Mă oprii o clipă; genul acesta de muzică avusese dintotdeauna pentru mine, în ciuda dispreţului meu, un farmec secret. Jazzul mă scârbea, dar îl preferam de sute de ori oricăruia dintre genurile muzicii contemporane, academice, căci sălbăticia lui vioaie şi brutală pătrundea şi în universul instinctelor mele, degajând o senzualitate naivă şi onestă. Am rămas aşa o clipă, adulmecând, mirosind muzica stridentă, ce părea să sângereze, am tras în nări, cu furie şi poftă, atmosfera unor asemenea localuri. Latura lirică a acestei muzici era onctuoasă, dulceagă, îmbibată de sentimentalism, cealaltă latură a ei era sălbatică, năbădăioasă şi puternică, dar ambele laturi se contopeau paşnic şi naiv într-un singur tot unitar. Era o muzică a declinului, la Roma, pe vremea ultimilor împăraţi, existase probabil o muzică asemănătoare. Fireşte că, în comparaţie cu Bach, cu Mozart şi cu muzica adevărată, ea nu era decât o porcărie – dar tot aşa era şi întreaga noastră artă, întreaga noastră gândire, toată cultura noastră fictivă atunci când o comparam cu adevărata cultură. Marea calitate a acestei muzici era aceea de a fi enorm de sinceră, în genul firii plăcute şi naturale a negrilor de a transmite ceva dintr-o bună dispoziţie copilărească. Împrumutase câte ceva de la negri şi câte ceva de la americanii care nouă, europenilor, ni se par, în pofida puterii lor, adolescentini şi de o prospeţime infantilă.
Citatele sunt din Hermann Hesse, Lupul de stepă (Rao, 2005), în româneşte de George Guţu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu