vineri, 24 august 2012

Reflexe wagneriene în Casa Buddenbrook (I)

Proza lui Thomas Mann comunică prin numeroase canale cu creaţia lui Wagner. Nu e o constare prea originală şi nici foarte nouă. Cu toate acestea, uneori merită să pierdem câteva minute pentru a merge la surse şi pentru a ne aminti de unde am plecat, ceea ce voi şi face pe parcursul câtorva postări.

Unii exegeţi identifică în Casa Buddenbrook elemente de parodie a Tetralogiei. Prima mare scenă înfăţişează familia adunată la un mare dineu în noua casă de pe Mengstrasse, un fel de ecou la mutarea zeilor în Walhalla proaspăt construită de giganţii Fasolt şi Fafner (finalul din Das Rheingold). Etalarea aproape ostentativă a prosperităţii familiei hanseatice din 1835 îşi are ca echivalent wagnerian luxurianţa orchestraţiei şi grandoarea sonoră. În treacăt fie spus, e vorba de momentul cu cea mai mare intensitate sonoră din întreaga Tetralogie, ceea ce să recunoaştem că nu e puţin lucru. 

O altă paralelă interesantă priveşte tratamentul iubirii. În Tetralogie, nibelungul Alberich renunţă la iubire pentru a putea intra în schimb în posesia inelului, simbol al puterii absolute. Nu altfel procedează în esenţă consulii Buddenbrook, pentru care izbânda materială trece în prim plan, în faţa dragostei. Tema decăderii (un topos favorit al multor nemţi de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui următor) se regăseşte, după Tetralogie, şi în romanul lui Mann.  În Understanding Thomas Mann (University of South Carolina Press, 2004), pe care se bazează în mare parte postarea de azi, Hannelore Mundt scrie (traducerea este a mea):

Alberich renunţă la iubire pentru a poseda inelul, bogăţiile şi puterea dar, după cum o arată evenimentele ulterioare, el face acest lucru în zadar. Cei din neamul Buddenbrook renunţă la iubire pentru succesul burghez, dar nu-şi pot găsi fericirea. Wotan, patriarhul familiei lui Wagner [din Tetralogie], reprezentantul puterii şi al ordinii, se încurcă într-o reţea constrângătoare de obligaţii controlată de destin, amăgire şi autoamăgire. El îşi pierde puterea şi ştie că este condamnat, împreună cu ceilalţi zei. Decăderea zeilor la Wagner este oglindită în degenerarea şi sfârşitul familiei Buddenbrook.

Înrudirile dintre Mann şi Wagner nu se limitează la aspecte tematice, ci se extind şi la elemente de tehnică, cum ar fi leitmotivul. Iată ce observă aceeaşi Hannelore Mundt (pasajul din roman este redat în traducerea lui Ion Chinezu):

În ciuda reacţiei sale parodice la Ring, Mann aduce un omagiu realizărilor artistice ale lui Wagner adoptând tehnica leitmotivică a acestuia. În Casa Buddenbrook, destinul şi declinul sunt leitmotive centrale şi recurente şi nu se limitează la familia Buddenbrook. Familia Ratenkamp, a cărei casă fusese cumpărată de clanul Buddenbrook, este şi ea supusă declinului. După cum afirmă tânărul consul Johann Buddenbrook, destinul lui Ratenkamp trebuia „să se împlinească” [...] „A lucrat sub apăsarea unei fatalităţi inexorabile. Ah, sunt convins că ştia câte ceva despre matrapazlâcurile asociatului său şi că nici situaţia depozitului său nu-i era cu totul necunoscută. Dar omul era paralizat”.

Acest comentariu sugerează că destinul, care îl împiedică pe Ratenkamp să acţioneze, este o forţă misterioasă care nu poate fi controlată de individ, dar atrage atenţia şi asupra deciziilor proaste în afaceri ale lui Ratenkamp, o perspectivă pe care Mann o întăreşte prin respingerea, de către Johann Buddenbrook senior a noţiunilor fataliste ale fiului său drept „idei de-ale tale”. Pe tot parcursul Casei Buddenbrook, destinul şi opţiunea individuală, lipsa de putere şi responsabilitatea individuală acţionează simultan.

După cum vom vedea într-o postare viitoare, tehnica wagneriană a leitmotivului se poate constata şi la nivel de detaliu textual sau caracterologic.

Blestemul inelului pronunţat de Alberich (Hermann Becht, Bayreuth, 1976), cu celebrul leitmotiv puternic evidenţiat:

Un comentariu:

dragoş c spunea...

foarte mişto post. cu okazia lui mann, poate aşa mai învăţ şi io ceva din wagner.