31 august 2012

Suferinţele artistice ale lui Kuhn


Kuhn, compozitorul din micul roman Gertrud al lui Hermann Hesse, e mai puţin celebru decât alţi muzicieni din literatura universală. În ciuda vagii asemănări de nume, nu e chinuit de obsesiile apocaliptice ale lui Adrian Leverkühn din Doctor Faustus, iar lucrările lui, deşi de regulă bine primite de public, nu stârnesc tulburarea pe care o provoacă de pildă sonata lui Vinteuil, compozitorul fictiv al lui Proust.

Cu toate acestea, Kuhn, din perspectiva căruia e scris textul, are grijă să-şi afirme crezul de artist, unul antiburghez, dar destul de banal în esenţă. Artistul trebuie să sufere, trebuie să fie „nefericit în viaţă”. Într-o discuţie cu amicul său, cântăreţul Muoth, eroul se lansează în tirade precum următoarea, în care insistă pe ideea că burta goală e cea mai bună inspirație:

Un artist nu este, aşa cum zic filistinii, un domn vesel care, de prea multă exuberanţă, trânteşte din când în când câte o operă, ci este, din păcate, de cele mai multe ori, un amărât pe care îl sufocă o bogăţie inutilă şi de aceea trebuie să dea ceva de la el. Legenda despre artistul fericit n-are nici un temei, e numai o scorneală filistină. Veselul Mozart s-a ţinut pe picioare cu şampanie şi de aceea a suferit de foame; iar motivul pentru care Beethoven nu şi-a luat viaţa încă în tinereţe şi în loc de asta a scris atâtea lucruri minunate nu-l ştie nimeni. Un artist adevărat trebuie să fie nefericit în viaţă. Când îi este foame şi-şi desface traista, înăuntru nu găseşte decât perle!

În urma unui accident petrecut în timpul unei escapade romantice cu o tânără pe care o dă uitării ulterior, Kuhn rămâne şchiop. El are luciditatea de a nu-şi privi infirmitatea ca pe o ofrandă adusă pe altarul talentului său muzical. Nu avem de a face cu un Wotan care a pierdut un ochi pentru a dobândi în schimb un lucru superior. Muzica nu e nici măcar o consolare pentru suferinţa fizică. Accidentul e mai degrabă o modalitate de canalizare spre interior. Kuhn va scrie muzică şi nu va face o carieră de interpret, care ar fi presupus integritate fizică şi strălucire exterioară. După cum spune mama lui, „un muzician cu picioare zvelte, care putea să se-arate în chip de virtuoz sau ca dirijor plin de vigoare i s-ar fi părut cât de cât acceptabil, dar nu putea pricepe cum voia s-ajungă mai departe ca violonist un om pe jumătate olog, cu note modeste şi sfios din fire”.

Primele compoziţii ale lui Kuhn sunt o sonată pentru vioară şi două lieduri (unul fiind aşa-zisul lied al lavinelor). Lucrarea a cărei scriere ocupă cea mai mare parte a romanului, şi în jurul căreia gravitează mai toate personajele importante, este o operă. Rolurile principale sunt interpretate iniţial de Muoth şi de Gertrud, tânăra de care e înamorat compozitorul şi care sfârşeşte ca soţia celui dintâi. În carte Kuhn mai lucrează la un oratoriu (îi lipseşte textul), scrie o fantezie pentru vioară şi nişte schiţe simfonice şi contemplă ideea scrierii unei „mari simfonii” şi, în general, „are capul plin de muzică ce trebuie scrisă”. Să fi existat un model exterior pentru acest personaj? Răspunsul e greu de dat. În Hermann Hesse: Life and Art (University of California Press, 1978), Joseph Mileck oferă un răspuns surprinzător. Kuhn ar fi însuşi autorul, iar muzica din roman are rolul literaturii din viaţa civilă. Lucrurile sunt răsturnate. Hesse a scris un libret de operă (Bianca) pentru a fi pus de muzică de compozitorul elveţian Othmar Schoeck (1889-1957), însă proiectul nu s-a finalizat.

Fotografia este luată din volumul Hermann Hesse editat de Harold Bloom (Chelsea House, 2003). Traducerea fragmentelor este a Marianei Bărbulescu.

Niciun comentariu: