☺☺☺ Vladimir Sorokin – Inimile celor patru

Nu sunt la prima carte de Vladimir Sorokin şi mă obişnuisem, din Kremlinul de zahăr şi din Ziua opricinicului, cu apucăturile rebele ale autorului, cu spiritul lui iconoclast şi incomod pentru puterea (post)sovietică. Abia din Inimile celor patru (Editura Art, 2008) am priceput de ce Sorokin este considerat de unii un Sade rus, deşi nici romanele pe care le-am citit până acum nu păreau să indice un autor înzestrat cu prea multă blândeţe.

Cei patru din titlul cărţii alcătuiesc un fel de grup de comando ciudat şi pestriţ. E vorba de un bătrân (ştaube, invalid şi dispus mereu să istorisească întâmplări din timpul asediului Leningradului), un bărbat şi o femeie, tineri amândoi (Rebrov, Olga) şi un băieţel (Serioja). Aceştia execută mai multe operaţiuni stranii, toate soldate cu omoruri şi atrocităţi extreme. De pildă, ei descind la domiciliul părinţilor lui Serioja şi îi omoară. Cadavrul tatălui e supus unei circumcizii, iar prepuţul îi va fi dat lui Serioja să-l mestece ca pe o bucată de chewing gum, ceea ce băieţelul va face nu fără plăcere. Mama lui Rebrov e invitată să petreacă seara de Anul Nou în vila celor patru, ocazie cu care e strangulată. Asasinii îl tranşează corpul şi îl storc de lichid. Obţin o cantitate de „mamă lichidă” (termenul îi aparţine autorului) care e transferată într-un bidon şi cărată cu grijă într-un geamantan în scopuri obscure. În subsolul vilei ocupate de cvartet se află, înecat în propriile excremente, un nefericit căruia i se amputaseră succesiv picioarele şi una din mâini pentru că nu reuşea să înveţe pe dinafară un text. Sunt doar câteva din faptele descrise cu minuţiozitate de romancier. Iată o mostră (am ales un pasaj relativ blând; cartea conţine paragrafe mult mai violente):

Oamenii au scos din dulap partea superioară a unui trup de bărbat tăiat cu fierăstrăul şi au pus-o pe masă.

- În baracă era numit Gundos, a început să povestească ştaube, uitându-se cu atenţie la faţa palidă a cadavrului. Toată viaţa a suferit de o formă complicată de sinuzită. Daţi-mi o daltă şi un ciocan!

Lui ştaube i s-a întins imediat o daltă îngustă şi un ciocan de lemn. Cu câteva lovituri de ciocan, ştaube a spart fosele nazale şi sinusurile cadavrului. Din spărturi a început să curgă încet un puroi verzui.

- Stânga şi dreapta! a spus tare ştaube.

Din stânga s-a apropiat de masă o fată, din dreapta a venit un tânăr. Ei s-au dezbrăcat repede până la piele. Aplecându-se deasupra cadavrului, ştaube a supt puroiul din fosa nazală stângă. S-a apropiat de fată, şi-a lipit buzele de buzele ei şi-a dat drumul puroiului din gura lui, în gura fetei. Apoi, a supt puroiul din fosa nazală dreaptă a cadavrului şi-a dat drumul puroiului din gura lui, în gura băiatului.

Ceea ce şochează, dincolo de violenţa extremă a acţiunilor, e arbitrariul absolut al acţiunilor. Cititorul, chiar şi cel perspicace şi atent la detalii, nu reuşeşte să-şi dea seama care e motivaţia faptelor, care e scopul urmărit de actanţi. Uneori aceştia poartă discuţii tehnice, cu termeni tehnici misterioşi precum ipros, gnek sau telmeţ, alteori descind în instituţii ale partidului comunist sau ale aparatului represiv (miliţie, armată). Niciodată nu ni se explică de ce, iar din convorbirile şi isprăvile eroilor nu se desprinde un plan coerent. Singura logică e cea a violenţei generalizate dintr-un imperiu aflat în plină dezagregare (cartea apare în 1993, iar referinţele la situaţia politică a ultimilor ani sau la politicieni proeminenţi precum Gorbaciov sau Elţân sunt destul de frecvente). Autorul nu e un simplu practicant al scriiturii aleatorii, deşi cei patru dau uneori cu zarul, într-un complicat joc de noroc. Sub stratul gros de teroare şi atrocităţi se găseşte un principiu unificator. O dovedeşte scena finală a romanului, în care cele patru personaje îşi găsesc sfârşitul zdrobite de un mecanism la a cărui realizare, pare-se, contribuiseră.

Inimile celor patru nu e un roman pentru cei slabi de... inimă, iar cei care rezistă mai greu la pasaje tari ar face bine să-l evite. Romanul lui Sorokin e şocant, scandalos, brutal, însă niciodată plicticos. Păcat că nici de data asta realizarea editorială nu e la înălţimea textului, care e înţesat de greşeli şi inconsecvenţe ortografice şi note de subsol discutabile. Am senzaţia că nici traducătorul Mihail Vakulovski nu a făcut o treabă prea bună. Pe alocuri el pare deconectat de tradiţia românească a traducerii unor termeni şi preferă soluţiile pentru care s-a optat în Republica Moldova. Cel mai izbitor exemplu e titlul romanului lui A. Gaidar, tradus la noi ca Timur şi băieţii lui, iar în ţara vecină, ca Timur şi echipa sa, variantă pentru care optează – nefericit – traducătorul.