Premiul literar „Augustin Frăţilă” – criterii şi (d)eliberări

Habar n-am cât de bine a prins scandalul din ultimele săptămâni noului premiu literar „Augustin Frăţilă” (vezi aici), dar traficul de pe blogul meu a atins cifre uriaşe şi aş fi ipocrit să nu recunosc că acest lucru mă bucură. Ca membru al juriului de bloggeri, sunt şi eu în etapa lecturii şi a reflecţiei. După ce au asistat la ciondăneala din blogosferă (şi s-au implicat, eventual, de o parte sau de cealaltă), mulţi se vor fi întrebând care sunt criteriile avute în vedere la desemnarea marelui câştigător.

Criticii oficiali au glăsuit deja. În alcătuirea listei scurte (iat-o aici), domniile lor susțin că:

Principalul criteriu folosit în realizarea selecţiei a fost valoarea literară a cărţilor. Au fost luate în considerare noutatea viziunii asupra existenţei, coerenţa construcţiei epice (sau incoerenţa ei deliberată, cu efect estetic), capacitatea de a înţelege şi a reprezenta artistic lumea de azi (sau lumea de ieri, din perspectiva unui om de azi), expresivitatea limbii române utilizate şi chiar proprietatea termenilor (în condiţiile în care limba română suferă în prezent un proces de degradare). N-a fost privilegiată o anumită direcţie estetică, dovada constituind-o diversitatea tematică şi stilistică a celor 5 romane selectate.

E o argumentaţie demnă de o şcoală de cercetaşi la care se ţin cursuri serale de corectitudine politică. La urma urmei însă, ce să fi spus bieţii oameni? Că actul critic e extrem de subiectiv, că e influenţat de umori adesea incontrolabile? Că judecata estetică se face adesea pe criteriul tautologic „nu-i frumos ce-i frumos, e frumos ce-mi place mie”?

Am tot stat şi m-am gândit ce criterii aş aplica eu, bloggerul Micawber, membru al societăţii civile a cititorilor, neafiliat vreunei grupări oficiale. N-am să dezvălui aici care sunt unităţile de măsură după care judec cărţile citite (aşadar şi pe acestea). Ele pot fi cu uşurinţă detectate de orice cititor al blogului meu şi ar fi redundant să le expun. Aş face totuşi o excepţie, formulând criteriul esenţial pe care îl voi utiliza în acordarea punctajului la acest concurs. E vorba de capacitatea cărţii de a trece rampa, de a stârni interesul cititorului străin, de a sparge barierele ghetoului literar românesc. Voi acorda punctaj maxim acelui roman care (desigur, în opinia mea) va dovedi cel mai mare potenţial de „vandabilitate” pe piaţa internaţională a cărţii. E un criteriu contestabil, desigur, după cum e şi subiectiv, dar nu cred că e mult mai rău decât unele din criteriile criticilor cu şpiţ. Eu, unul, sunt sătul să citesc romane „valoroase”, cu „noutate a viziunii asupra existenţei”, cu „coerenţă a construcţiei epice” care rămân ancorate în noroiul zemos al patriei şi nu au vocaţia de a fi prizate de cititori venind din limbi şi culturi cât mai diferite. Nu de alta, dar iar e început de octombrie şi bocim, ritualic, că nava amiral a literaturii noastre a rămas şi anul acesta repetentă la premiul Nobel. 

Sursa imaginii, aici.