luni, 6 mai 2013

☺☺☺☺ António Lobo Antunes - Manualul inchizitorilor


„Statul salazarian, stat creştin şi totalitar, se întemeiază, înainte de toate, pe dragoste”. E una din afirmaţiile categorice şi exaltate din cartea lui Mircea Eliade dedicată dictatorului portughez Salazar, conducătorul de facto al statului (Estado Novo!) vreme de aproape patruzeci de ani, până în 1968 şi, prin urmaşi, până la revoluţia din 1974. Fascinaţia exercitată asupra eseistului român de personalităţile de mână forte nu miră, desigur, pe nimeni, iar dacă ar fi să iei de bun tot ce scrie acolo Eliade ar trebui să iei Portugalia drept un adevărat pământ al făgăduinţei. Cu totul alta e imaginea care se desprinde din Manualul inchizitorilor al romancierului contemporan António Lobo Antunes (Humanitas, 2005), deşi nici autorii de ficţiune nu ar trebui consideraţi stâlpi ai obiectivităţii.

Sub pretextul unui mozaic de confesiuni („relatări” şi „comentarii”) făcute scriitorului de o multitudine de personaje, romanul compune istorii personale pe fundalul, general şi tragic, al istoriei naţionale a Portugaliei regimului dictatorial al lui Salazar. Există, în ciuda aparentei atomizări a relatărilor, un personaj central, unificator, în persoana lui senhor Francisco, stăpânul de la Palmela, („fac tot ce vor ei, dar nu-mi scot pălăria de pe cap, ca să ştie cine este stăpânul”), fost ministru şi colaborator intim al conducătorului, om brutal şi vanitos, care putea cu un simplu ordin să bage pe oricine la închisoare. Părăsit de soţie (Isabel), incapabil de comunicare reală cu cei doi copii, ministrul cade, lent, în decrepitudine şi sfârşeşte într-un azil, la câţiva ani de la căderea regimului. Toate acestea nu înainte de a fi siluit cam tot ce se putea silui, de la servitoarea pe care o lasă însărcinată şi o pune să nască asistată de un veterinar, până la copilăria propriilor odrasle. Sunt scene de o mare duritate, al căror efect e potenţat de faptul că sunt istorisite din perspectiva unor oameni simpli, adesea reduşi la statutul de simple accesorii.

Ministrul nu-şi refuză nicio plăcere, niciun capriciu, iar atunci când facultăţile intelectuale îl părăsesc ca rezultat al decrepitudinii, îşi ia o amantă tânără (Milá) pe care ajunge să nu o mai deosebească de Isabel. Pasajele pe care autorul le atribuie tinerei sunt printre cele mai reuşite, iar iluzia inocenţei e bine creată. Prezentată de vârstnicul ei ibovnic însuşi profesorului Salazar (cel care „poruncea întregii ţări), Milá e surprinsă de aparenţa benignă a acestuia („cu picioruşele subţiri apropiate [...], incapabil să facă rău cuiva”). Lobo Antunes prinde în doar câteva vorbe întregul univers al fetei naive, supuse asaltului senil:

Nu ştiu cum să explic, dar nu pot să spun că domnul ministru chiar îmi plăcea, înţelegeţi, nu simţeam chiar ce simţi atunci când simţi că îţi place cineva şi așa mai departe, dor, dorinţă, poftă să-i telefonez, să stau ore întregi ca o proastă cu ochii în perete [...]. Domnul ministru înţelegea că nu eram îndrăgostită, că nu-l iubeam şi dovada era că stăteam închisă în camera mea, el mângâindu-mă şi eu stând foarte ţeapănă, găsind totul groaznic, sperând că plictiseala asta să se termine mai repede, în ideea că domnul ministru, dacă eu stau liniştită, o să isprăvească mai repede. [...] Eu, care nu vroiam un piept moale care să atârne peste al meu, nişte picioare slabe peste ale mele, o limbă veştedă în gura mea, nu vroiam un miros de bătrân în mirosul meu, miros de sertar, miros de ierbar, miros de dicţionar vechi. [...]

Manualul inchizitorilor e o carte care se cere citită şi, eventual, recitită cu atenţie, în ciuda impresiei de redundanţă pe care o produc numeroasele reluări de expresii şi cuvinte, adevărate refrene ce servesc (şi) drept markeri ai coeziunii textului. Povestirile personajelor, fie că e vorba de Fernando, Isabel, copiii lor sau eroi mai degrabă auxiliari, ca Milá, portarul Leandro sau adjutantul Tomás, compun un spaţiu al ororilor mărunte. Nu există good guys şi bad guys, răi par cu toţii, eventual în proporţii diferite, dacă nu în virtutea propriilor fapte, măcar ca rezultat al complicităţii şi conformismului. Viziunea asupra istoriei e una pesimistă. Omul simplu e prins într-un cerc vicios, iar Portugalia (o ţară despre care ştim şi auzim puţine lucruri) e un spaţiu inconfortabil şi opresiv, departe de paradisul trâmbiţat de Eliade acum şaptezeci de ani.

4 comentarii:

capricornk13 spunea...

Oho, patru smileys, n-am mai vazut de multa vreme asa apreciere de la dvs. Imi amintesc imaginea cartii pe un raft, cred c-am lasat-o la Bucuresti, se cere citita, deci. Si-s curioasa cum o sa mi se para si mie cartea lui Bogdan Suceava, care asteapta deja cuminte in computer, postarea dvs. mi-a placut mult, dealtfel mi s-a parut c-ati descris-o mai entuziast decat ar fi lasat cele trei smileys sa se inteleaga. De exemplu pe Doina Rusti, care a primit tot atatea, n-as citi-o:)
O observatie pe care va rog s-o stergeti dupa - aveti doua scapari in paragraful doi, ati omis "al" din cuvantul "fundalul" si ati scris mai jos un "care" in loc de "cade", stiu ca n-are importanta, dar cred ca vreti sa le corectati

Wilkins Micawber spunea...

@ capricornk13

Multumesc pentru comentariu si corecturi - una din greseli era, fara falsa modestie, delicioasa.

Cat despre simbolurile pe care le pun in fata titlurilor, ele nu trebuie luate prea in serios. Cartile nu sunt in competitie, ca sa putem vorbi de egalitati sau superioritati/inferioritati.

Si eu as fi curios sa citesc si opiniile altora despre cartea lui B. Suceava, e bine sa pastrezi contactul cu realitatea. Despre Doina Rusti, fiecare cu opiniile lui; nu m-a entuziasmat niciodata aceasta autoare, insa recunosc ca uneori ii ies bine personajele sinistre.

capricornk13 spunea...

Inceput sa citesc eseul lui Bogdan Suceava. E foarte bine scris, insa eu una trebuie sa citesc un capitol foarte incet, cu repetitii, apoi sa iau pauze! Ma complexeaza de-a binelea!

Wilkins Micawber spunea...

@ capricornk13

Mie nu mi s-a parut textul lui b. Suceava din cale-afara de greu, poate si pentru ca nu am complexe fata de matematica. Drept e si ca autorul a facut tot ce-a putut ca sa-l crute pe cititor de tehnicalitati.