vineri, 24 mai 2013

Arta de a dirija: a cunoaşte fiecare muzician în parte


Unul din primii muzicieni evrei care părăseşte Germania după instalarea la putere a lui Hitler este Bruno Walter. Culea ironiei, era vorba de unul din marii promotori ai muzicii lui Wagner, compozitorul favorit al noului cancelar. Soseşte la Londra în primăvara lui 1933 şi ţine o cuvântare la London Music Club. Virginia Woolf, care ţinea jurnal, consemnează la 28 aprilie:

Aseară, ca să mă odihnesc puţin după corectura acestei stupidităţi de Flush — ah, ce pierdere de timp ! — am făcut o însemnare despre Bruno Walter. E un bărbat negricios, destul de gras, nicidecum elegant, nicidecum „marele şef de orchestră". E puţin slav, puţin semit, gata să-şi piardă minţile, adică nu poate să scape de „otrava” lui Hitler după cum zice singur. „Nu trebuie să te gândești la evrei”, nu înceta să repete. „Trebuie să te gândești la această sinistră domnie a intoleranţei. Trebuie să te gândești la situaţia generală a lumii. E teribil, teribil ca atâta meschinărie, atâta micime să fie cu putinţă. Germania noastră pe care o iubeam, cu tradiţia noastră, cultura noastră ! Acum am ajuns o ruşine.” Apoi ne-a povestit că în Germania nu poţi vorbi decât în şoaptă. Pretutindeni mişună spionii. A trebuit să şadă o zi întreagă la fereastra hotelului său din Leipzig, ca să poată telefona. Şi tot timpul defilau soldaţii. Defilează fără încetare. Iar la radio, între emisiuni, cântă muzică militară. Oribil, oribil ! Consideră monarhia ca fiind ultima speranţă. Nu se va mai întoarce acolo niciodată. Orchestra lui există de 150 ani. Dar ceea ce este îngrozitor este spiritul care a cuprins totul. Trebuie să ne unim. Trebuie să refuzăm să avem de a face cu germanii. Trebuie să declarăm că ei se situează în afara civilizaţiei. Nu trebuie să mai facem comerţ cu ei şi nici să mai cântăm împreună cu ei. Trebuie să-i constrângem să se simtă ostracizaţi nu luptând împotriva lor, ci ignorându-i. Apoi a revenit la muzică. Are această ardoare — sau geniu — care îi permite să trăiască tot ceea ce simte. A definit arta de a dirija: a cunoaşte fiecare muzician în parte.


Bruno Walter avea să revină totuşi în Germania după război. El nu pierdea de altfel niciun prilej să-şi afirme patriotismul („Am iubit Germania cu toată capacitatea mea de a iubi şi m-am simţit întotdeauna german”, scria el într-o scrisoare interbelică). Fragmentul de jurnal este preluat din volumul Jurnalul unei scriitoare (Univers, 1980). Celelalte informaţii din postare sunt luate din Bruno Walter: A World Elsewhere de Eric Ryding şi Rebecca Pechevsky (Yale University Press, 2001). În imagine, Bruno Walter într-o ipostază dirijorală neconvenţională (de aici).

Niciun comentariu: