luni, 20 mai 2013

☺☺☺ Philip Roth - Pata umană


E în Seinfeld un episod în care e vorba de un dentist care se converteşte la iudaism pentru a putea spune, nesancţionat, bancuri cu evrei. Mi-a venit în minte respectiva istorie citind Pata umană, romanul lui Philip Roth (Polirom, 2003), în care Coleman Silk, un tânăr negru din anii ‘40 ai secolului trecut, profită de faptul că are pielea neobişnuit de deschisă la culoare, o rupe cu familia şi se declară evreu. Un fel de harap alb, ce să mai vorbim, un caz de fenotip care sfidează cu neruşinare genotipul, o încercare justificată pe parcursul multor pagini de a scăpa de discriminare şi de a-şi croi o carieră. Silk e foarte înzestrat academic, termină liceul ca şef de promoţie şi sfidează destinul care îi era rezervat, ajungând profesor de Clasice şi decan la Colegiul Athena, o instituţie prestigioasă dintr-un stat din estul Americii.

Suntem în 1998, an agitat în politica americană, cu telenovela Bill Clinton - Monica Lewinski, iar Silk care victimă unei cabale academice. Omul folosise termenul de „stafie” la adresa a două studente care lipseau de la ore, iar epitetul se dovedeşte fatal pentru cariera lui. E acuzat de discriminare rasială, căci se dovedeşte că fetele erau negrese, iar cuvântul „stafie” are un sens lexical secundar peiorativ la adresa rasei cu pricina. Silk e pus într-o situaţie fără ieşire. Încolţit de propriii lui colegi, reprezentaţi cu cinste de Herb Keble sau Delphine Roux, el nu poate invoca argumentul seinfeldian (lumea nu-l ştie de negru) şi e nevoit să se limiteze la a se apăra cu argumente de bun simţ. Fără succes, căci ipocriţii din jurul lui, baricadaţi în spatele unui zid gros de corectitudine politică, câştigă lupta.

Coleman Silk părăseşte colegiul şi se retrage la pensie, iar Iris, soţia lui, moare la scurt timp după aceasta, cum s-ar zice, de inimă rea. Căderea e brutală. Bătrânul clasicist singuratic nu e în relaţii decât cu un scriitor mai copt şi el, Nathan Zuckermann, singurul prieten care îi rămâne şi care e în cele din urmă personajul pe care autorul îl însărcinează să ne istorisească întreaga tărăşenie, de la secretul originii lui Silk, până la actul final al piesei. E într-adevăr vorba de un fel de dramă în spiritul formaţiei clasice a protagonistului. Prăbuşirea lui e desăvârşită de ceea ce ar putea părea o greşeală fatală, un soi de hamartia, relaţia cu senzuala Faunia Farley. E o femeie cu treizeci de ani mai tânără, cu un trecut deocheat (după standardele mic-burgheze locale) şi cu un fost soţ (Lester), veteran din Vietnam, gelos, pe deasupra bolnav psihic.

Cu Pata umană, Philip Roth pare să fi vrut să ne dea un roman social, ba chiar unul binişor critic pe deasupra. Romancierul nu se sfieşte să-l pomenească pe Sinclair Lewis, să introducă lungi tirade pe teme sociale sau morale sau să abordeze subiecte etern sensibile, precum problema rasială, războiul din Vietnam, relaţiile dintre sexe. Drept e şi că subiectul ipocriziei extinse, al tiraniei unor principii aplicate mecanic în viaţa socială, e unul suculent. Mediul academic, cu micile lui rivalităţi şi furtuni într-un pahar cu apă percepute la proporţii cosmice, se dovedeşte şi aici un bun laborator pentru experimente. Abordarea autorului o aminteşte câteodată pe cea a lui Saul Bellow, dar Roth nu pare să capabil de detaşarea şi cinismul conaţionalului său. Cititorul care trece peste unele stridenţe ale discursului moral(izator) şi se bucură de cele câteva schimbări de perspectivă neaşteptate şi proaspete are toate şansele să rămână satisfăcut de lectură.

Culmea ironiei. Dacă ar fi existat, probabil că profesorul de literatură clasică Coleman Silk s-ar fi răsucit în mormânt văzând cum redactorul de la Polirom a lăsat în text aberaţii grafice ca (et) caetera sau (magna cum) laudae, neştiind că nu orice „e” latinesc se scrie „ae”. 

2 comentarii:

aleph spunea...

m-aţi făcut să-mi amintesc în treacăt de cartea lui vian, "am să scuip pe mormintele voastre"; diferă mult, desigur, dar tratează (şi) problema rasială. păcat că mă lasă memoria, poate aş fi detaliat.

Wilkins Micawber spunea...

@ aleph

Din pacate n-am citit; nu ma dau in vant dupa autorul francez.