miercuri, 18 decembrie 2013

☺☺☺Simona Vasilache - Cinstite obraze, moftangii şi domni

Primul termen al enumerării care dă titlul Cinstite obraze, moftangii şi domni dat de Simona Vasilache cărţii publicate la Cartea Românească în 2012 îşi are vechi atestări în româna literară, cel puţin de la Antim Ivireanul, dar accepţiunea originară pare să i se fi degradat până într-atât, încât azi e greu să îl priveşti altfel decât ironic. Nu mai sunt „cinstitele obraze” ce erau pe vremuri; feţele respective au suferit un proces de transformare, în bine sau rău, după cum s-au modificat şi canoanele etice şi estetice după care sunt evaluate. Autoarea îşi propune să surprindă o serie de momente şi avataruri semnificative pentru acest proces, aşa cum poate fi el urmărit în literatura română. Este, ca să citez titlul capitolului introductiv, o „istorie a lucrurilor serioase”, dar nu mai puţin o istorie a căderii lor în derizoriu pe parcursul unei generaţii literare.

Efortul de sintetizare depus de autoare se cere remarcat, ca şi taxonomiile propuse la tot pasul sau disocierile metodologic utile (cum ar fi cea dintre „onoarea grupului” şi „onoarea individuală). Una din cele mai reuşite secţiuni ale cărţii este cea despre onoarea romantică (cu pandantul ei, onoarea cavalerească, confecţionat cam la repezeală în lipsa unor antecedente istorice veritabile şi instrumentalizat în scopul – extraliterar – al trezirii şi stimulării unei conştiinţe naţionale). În romantism îşi are originile personajul văduvei dure şi aproape eroice de tipul mumei lui Ştefan cel Mare sau cel al doamnei Chiajna (nemenţionat de Simona Vasilache, însă perfect apt de includere în această categorie). Mai interesantă decât apariţia personajului este evoluţia (involuţia?) acestuia în următoarele decenii, care dau (prin Caragiale) o Leanca văduva, comersantă de băuturi spirtoase, care îşi vrea reperată onoarea.

De altfel odată cu trecerea în desuetudine a romantismului expiră şi resursele de onoare canonică, deşi în aparenţă are loc o diversificare a tipologiei (a se vedea, de pildă, onoarea de familist a lui jupân Dumitrache). Creaţia lui Caragiale e de altfel un bun teren de testare a unor generalizări şi discutare a unor concepte (moftul e aici pe primul plan, însoţit îndeaproape de membri ai familiei sale de cuvinte precum moftangiu sau moftangioaică). Autoarea, în permanent efort de sistematizare, dă la iveală o „genealogie a moftului” formulată, simplificând oarecum, ca hatâr - moft - pretenţie, deşi demonstraţia ar putea să pară pe alocuri forţată. O bună parte din argumentaţie se bazează pe opera lui Caragiale-tatăl, dar există şi extensii fertile la cea a lui Caragiale-fiul (care ilustrează bine pretenţia, de altfel).

Ceva mai puţin spaţiu acordă Simona Vasilache avatarurilor autohtone ale onoarei în secolul următor, cel al domnilor. (care a avut, totuşi, prin eroii lui Camil Petrescu, o contribuţie însemnată). Sunt consemnaţi, alături de Camil Petrescu, care ia (previzibil) partea leului, Mircea Eliade, Mihail Sebastian sau Hortensia Papadat-Bengescu. Nu-mi amintesc să fi zărit vreo referire la Rebreanu. Oricum, punctul de interes al lucrării pare să fi fost reprezentat de aşa-numita tranziţie ilustrată de scrierile lui Caragiale. Cinstite obraze, moftangii şi domni, mai mult eseu decât tratat, este însă o carte scrisă cu eleganţă şi înzestrată cu darul de a-l atrage pe cititor prin asociaţii câteodată insolite, dar niciodată lipsite de travaliul explicaţiei.

Niciun comentariu: