Am ajuns la pagina 78 a fişierului epub
care conţine romanul lui Mircea Diaconu La noi, când vine iarna (Polirom, 2013) ca să constat că nu mai urma nimic.
Cartea se terminase. Sigur că definiţiile cantitative ale romanului sunt foarte
şubrede, dar credinţa cititorului că un roman e un volum gros (mă rog, un fişier
de dimensiuni respectabile) e destul de greu de clintit. Oricum ar sta lucrurile
şi indiferent dacă avem de a face cu o povestire mai lungă sau cu un roman
propriu-zis, bucata are coerenţă, personaje, acţiune, cadru şi tot felul de
alte fleacuri din care se construieşte proza (îndeobşte epică) de factură tradiţională.
Suntem într-un sat, nu ştim care, dar e „la noi”, ca în titlu. Epoca poate fi
reconstituită ca fiind cea a sumbrilor ani ’50, iar cel care spune povestea, părtaş
fiind totodată la ea, e un copil.
E bine jucată naivitatea placidă a copilului,
ingenuitatea cu care relatează întâmplări crude, de la bătaia sângeroasă a
celor doi câini de curte, Gugiuman şi Ursulică, până întâlnirea cu miliţianul
local sau confruntarea cu răutatea omenească în forma ei aparent inofensivă sau
exprimarea valorii obiectelor în „mariane” (poze păstrate în cantitate mare în
podul casei). Miezul întâmplărilor, episodul central la care se poate raporta
restul, e reprezentat de petrecerea de Anul Nou dată de părinţii copilului, la
care sunt invitaţi numeroşi membri de familie, o liotă de mătuşi („tantile”) şi
unchi. Pentru băiat e o noapte miraculoasă, în care colindă împreună cu colega
lui Aluniţa Cristescu, prilej de senzaţii tari şi vagi senzaţii pre-erotice,
dar şi o confruntare cu o realitate socială prozaică. Ies la iveală vechi
conflicte ale adulţilor, falii între familiile părinţilor (a mamei, cu mulţi
indivizi „ajunşi”, a tatălui, cu un statutul mai modest al intelectualului), meschinării
şi răzbunări. Unchiul Aristică, personaj negativ par excellence, cu ceas de aur la burtă, rapace şi răutăcios, are parapon pe tatăl băiatului şi îi
înscenează o posesiune ilegală de armă. O acuzaţie extrem de gravă într-o epocă
în care mai existau partizani.
Alături de firul epic destul de realist
poate fi urmărit un traseu mai degrabă fantastic trasat de gândurile copilului,
de percepţiile lui dilatate şi adeseori disproporţionate. Romancierul e atent
la detaliu şi reface, prin percepţiile personajului principal, o adevărată
geografie locală întinsă, temporal, din iarnă până în vară, într-o unitate
remarcabilă de spaţiu şi timp:
Şi
în cea mai frumoasă zi a primăverii, când plesnesc mugurii, de-i auzi ca pe o
ploaie mai mică şi aromată din toate părţile, când îţi curge sângele mai repede
şi-ţi pot intra rândunelele-n gură, când stejarii încep să aibă rădăcini de greieri
şi aş da oricâte mariane să fiu o pasăre fără şcoală şi fără ghiozdan, tata şi
mama s-au îmbrăcat frumos şi s-au dus la oraş cu bunicu’ şi unchiul Ion, la
proces.
Cu naturaleţea ei bine stăpânită, fără urmă de ostentaţie sau excese (de limbaj tare nici pomeneală) La noi, când vine iarna le poate părea multor cititori o carte prea cuminte. Impresia de idilic pe care ar putea s-o lase unele pasaje e perfect falsă. Romanul acesta scurt condensează remarcabil cruzime şi naivitate, bucurie şi angoasă şi, citindu-l, poţi rămâne cu regretul că s-a terminat prea repede.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu